Capitolul 6: Comorile Regelui îngropate de hoți

După înviere Omul Purpuriu a mai zăbovit împreună cu apropiații Săi patruzeci de zile pe Pământ. El li S-a arătat și le-a explicat profețiile cu privire la El, întâi la doi dintre ai Săi ce se aflau pe drumul spre Emaus. Erau triști când Străinul li s-a alăturat pe drum și i-a întrebat despre ce vorbesc. Ei i-au răspuns: „Tu ești singurul străin aici, în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în el zilele acestea?... Ce s-a întâmplat cu Omul Purpuriu, care era un proroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea Celui-ce-Este și înaintea întregului norod. Cum preoții cei mai de seamă și mai-marii noștri L-au dat să fie osândit la moarte și L-au răstignit? Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel, dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri.”

Este de remarcat răspunsul pe care Omul Purpuriu l-a oferit acestor doi dintre micuții Lui, care acum se credeau fără Păstor: „‘Nu trebuia să sufere Mesia aceste lucruri și să intre în slava Sa?’ Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.”

Ce le-a explicat? Le-a vorbit despre tronul lui David sau despre Mielul sacrificat de Paște? Până la urmă, în toate scrierile lui Moise nu găsim aproape nimic despre David, despre eliberatorul care trebuia să vină. Din primele cuvinte scrise de Moise găsim mielul, haina celor doi care fuseseră amăgiți de Șarpe și s-au găsit a fi goi, și cu nevoie de un Salvator. În primele cuvinte ale lui Moise se găsește promisiunea că Sămânța femeii avea să zdrobească capul Șarpelui. Mai târziu, cu ocazia ieșirii din Egipt, e lăsat scris de Moise, cum sângele de miel, întins ca semn pe stâlpii ușii, urma să se asigure protecția de la nimicire a tuturor întâilor născuți ai lui Israel. El, Omul Purpuriu a fost Ușa mânjită de sânge de Om nevinovat. „Eu-Sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune... Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug... Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor.”

În cele patruzeci de zile, El le-a explicat apropiaților Săi că așa trebuia să se întâmple; că trebuia să moară, că era singura șansă de salvare și viață din belșug, viață veșnică pentru toți. Le-a explicat că întreg sistemul ceremonial de la Templu, fiecare jertfă și fiecare element sacramental arătau spre El: Pâinea vieții, Apa vieții, Lumina lumii, Mielul pentru jertfă. El era Mântuitorul, El era Ispășirea, pentru că sângele unui animal era insuficient; animalul era doar un simbol, care arăta spre El, unica și adevărata Jertfă.

Când s-au împlinit cele patruzeci de zile, El S-a înălțat din mijlocul lor la Cer, și în timp ce priveau spre cer, un nor L-a acoperit de ochii lor, iar El a fost mutat prin duhul, prin ferestre în spațiu, în Cetate, căci misiunea Lui aici se terminase. „Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: ‘Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Om Purpuriu care S-a înălțat la Cer [Cetate] din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la Cer.’”

Omul Purpuriu a fost întâmpinat la porțile Cetății ca un biruitor, iar întoarcerea Lui a fost un moment de sărbătoare între îngeri și heruvimi. Psalmistului i s-a dat să vadă scena și avem și noi raportul acestei bucurii. „Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei! ‘Cine este acest Împărat al slavei?’ Cel-ce-Vine, cel tare și puternic, Cel-ce-Vine, Cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei! ‘Cine este acest Împărat al slavei?’ Cel-ce-Vine: El este Împăratul slavei!”

Înainte de întoarcerea Sa în Cetate, acolo au avut loc din nou modificări. Guvernarea Celui Cărămiziu peste Univers se încheiase; Cel Albastru urca din nou pe Tronul din Cetate, iar Împăratul Purpuriu devenea acum Mijlocitor. Guvernarea pe Pământ revenea acum, pentru aproape două săptămâni după timpul din Cetate, Celui Cărămiziu. Însăși structura guvernării în Cetate se schimbase: Pământul nu mai era altarul de aramă, Cetatea devenise din nou curtea Templului, iar în Templu se afla acum o singură încăpere, era atât Sfânta, cât și Sfânta Sfintelor. În locul unde era Mielul și Mijlocitorul era Sfânta, în locul în care era Șechina Albastră era Sfânta Sfintelor.

Deși pe Pământ trecuseră zece zile de la înălțarea Împăratului Purpuriu, în Cetate trecuseră mai puțin de două ore, timp în care S-a făcut schimbarea de guvernare. Preluarea guvernării pe Pământ de către Șechina Cărămizie a fost marcată în Ierusalim, în ziua Cincizecimi, prin vărsarea duhului Celui Cărămiziu, când apropiații Omului Purpuriu, au primit daruri duhovnicești și puterea de a vesti fără nicio teamă Evanghelia, vestea ce bună că avem un Mântuitor, și anume, că Mielul a fost sacrificat, dar din dreptate moartea nu a putut să-L rețină. Acesta a fost mesajul pe care l-a încredințat Cel Purpuriu celor binecuvântați în Avraam; nu a fost un mesaj al lepădării lui Israel, deși asupra acestui popor zăcea vina de a nu-L fi recunoscut pe Cel-ce-Era Cel Purpuriu.

Această preluare a guvernării de către Mângâietor a fost consemnată de martorii acelui eveniment prin cuvintele: „În Ziua Cincizecimii [Shavuot], erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din Cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Cel Cărămiziu să vorbească. Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.

Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se minunau și ziceau unii către alții: ‘Toți aceștia care vorbesc nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? Parți, mezi, elamiți, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părțile Libiei dinspre Cirene, oaspeți din Roma, iudei sau prozeliți, cretani și arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale Iubirii!’”

Acesta a fost un eveniment unic, asemănător celui de la Turnul Babel, când Cel Purpuriu a împins oamenii să se împrăștie pe întreg Pământul, însă acum menirea acestei împărțiri a limbilor a fost spre a-i aduna pe oameni la mântuire, ca toți să vadă, să priceapă că Iubirea a adus speranță pe Pământ. Mesajul lor primit de la Cel Cărămiziu a fost unic și simplu: „Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Omul Purpuriu din Nazaret, Om adeverit de Cel-ce-Este înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Cel-ce-Este prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți, pe Omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Celui-ce-Este, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Cel-ce-Este L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.”

Mai departe, Cel Cărămiziu argumentează actul învierii, aducând în atenție profeția dată prin David: „Am necurmat Iubirea înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește și trupul mi se odihnește în liniște. Căci nu vei lăsa sufletul [trupul] meu în Locuința morților, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta.”

De la început trebuie clarificat că toți cei martori la acest eveniment au fost israeliți, atât cei prin care S-a manifestat Cel Cărămiziu, cât și beneficiarii mesajului lor, transmis în limbile celor prezenți, veniți din toată lumea. Sărbătoarea i-a adunat, contractul purpuriu i-a chemat, așa cum în vechime fuseseră aduse perechi de animale, păsări și târâtoare pentru a fi salvate de Noe în corabie.

Așa cum în vechime a fost o singură arcă, tot așa pentru toate timpurile există doar o singură șansă și posibilitate de salvare: Omul Purpuriu, Mântuitorul, Mielul sacrificat de la întemeierea lumii. Oricine vine cu altă variantă de salvare e un mincinos și adevărul nu este în el. Cel-ce-Este este singurul Mântuitor. „Strângeți-vă, veniți și apropiați-vă împreună, voi, cei scăpați dintre neamuri! N-au nicio pricepere cei ce își duc idolul de lemn și cheamă pe un dumnezeu care nu poate să-i mântuiască. Spuneți-le și aduceți-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alții! Cine a prorocit aceste lucruri de la început și le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Cel-ce-Este? Nu este altă Iubire decât Mine, Eu sunt singura Iubire dreaptă și mântuitoare, altă Iubire afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Iubirea, și nu altcineva. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și Cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine.”

Când Iubirea Și-a dat suflarea – atârnând pe „altarul de aramă”, suspendat pe Cruce între Cer și pământ – a fost ca o explozie a unei supernove, o explozie de α-substanțe ce s-au răspândit pe întreg Pământul și în întreg Universul; a fost o mega explozie α-substanțială, α-materială și α-temporară în spectrul neperceptibil senzorial fizic (material).

Această explozie a străbătut timpul și spațiul în toate direcțiile, revărsând seva vieții atât spre trecut, spre veșniciile trecute, cât și spre viitor, spre veșniciile ce stau să vină. Părea că α-substanțele de pe Cruce se întâlneau cu cele din prima zi, când Iubirea a creat heruvimii, păreau a se împleti și întrepătrunde ca și cum toată puterea vieții ce dădea viață întregului Univers se afla în această revărsare a suflării, părea că prin moarte – asemenea unei semințe ascunse în pământ – totul a căpătat viață și sens; că esența apei vieții era sângele ce curgea din Iubire pe Cruce. Pentru câteva momente părea că toată puterea Tronului, a chivotului și a capacului său dintre cei doi heruvimi, se mutase pe Cruce, pe altarul de aramă. Puterea nu era în Tron sau în Cruce, puterea era în acea explozie a Iubirii... căci „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Aceasta a făcut Iubirea, refuzată parcă și de Cer, și de Pământ, atârnând suspendată; dădea dovadă de iubire, dar nu oricare, cea mai mare!

Această explozie de α-substanțe de apă și sânge de viață are puterea de a aduce vindecare, renaștere și o nouă viață pentru toți cei care doresc să se întoarcă din drumul lor gri și greșit, spre roz. Iubirea doar cheamă, nu obligă pe nimeni, acțiunile ei sunt în deplină armonie cu Legea Iubirii și implicit cu liberul arbitru. Fiecare este invitat, fiecare are șansa la un nou început, fiecare are șansa la viață fără de sfârșit în lumea nouă pe care Iubirea a pregătit-o pentru toți cei roz. Depinde de alegerea fiecăruia – indiferent de culoarea contractului în care s-a născut – căci explozia de α-substanțe de pe Cruce poate da o culoare nouă oricărui contract, poate da fiecăruia un contract roz cu nuanțe vii și albastre. Pe Cruce pentru toți oamenii s-a pus înainte un contract albastru. Acest contract are putere de a anula orice contract gri, are putere de a amplifica valoarea și concentrația de α-substanțe pentru celelalte contracte, cele roz, purpurii și cărămizii.

 

***

 

Deși, aparent, cu ocazia Cincizecimii (Shavuot), apropiații Omului Purpuriu prin vărsarea duhului Celui Cărămiziu, au fost binecuvântați cu un contract cărămiziu, în realitate ei fost binecuvântați cu un contract albastru. Cum cei prezenți erau moștenitori de contract purpuriu acest contract albastru nu a schimbat statutul lor în raport cu Cel-ce-Este, ei au rămas pe mai departe sub binecuvântările, privilegiile și responsabilitățile pe care le-au avut și înainte, cele ale contractului purpuriu, dar cu dublă putere de α-substanțe.

Mai târziu în rândurile celor ce L-au recunoscut pe Omul Purpuriu a fi Fiul Celui Albastru s-au alăturat și oameni care erau doar sub contract gri sau contract roz. Aceștia au beneficiat din plin din puterea contractului albastru de a anula orice contract gri și a amplifica binecuvântarea contractului roz. Întru-un anumit sens contractul albastru, contractul jertfei, a uniformizat binecuvântarea și a ridicat pe toți cei ce L-au primit pe Fiul Celui Albastru la un statut nou: de fii și fiice ale Celui-ce-Este; unii cu contract albastru, purpuriu și roz, alții cu contract albastru și roz. Așa se înțelege: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.”... însă nu toți oamenii sunt oameni; unii au căzut din acest statut inițial, statutul roz.

Așa cum toți heruvimii sunt la fel din punct de vedere α-material și α-trupesc; din punct de vedere al poziționării în raport cu Iubirea uni sunt heruvimi, alții îngeri, iar alți ex-heruvimi. Din momentul Crucii această diferențiere s-a redus la doar două categorii de heruvimi: heruvimi (îngeri) roz și ex-heruvimi (demoni) gri.

În ceea ce îi privește pe oameni poziționarea față de Iubire îi împarte în două categorii: oameni roz și ex-oameni gri. Așa cum nu e diferență perceptibilă α-material între heruvimi și ex-heruvimi, așa nu există nici-o diferență materială sau fizică între oameni și ex-oameni, diferența se vede la nivel α-substanțial, diferența e în inimă, în suflet și în duhul lor; diferența se vede în acțiunile lor, căci „îi veți cunoaște după roadele lor” căci „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Cel-ce-Este.” „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în Ceruri.”

Când la Cincizecime a fost vărsat duhul Celui Cărămiziu, aceasta a fost doar o împlinire parțială a profeției date prin Ioel: „După aceea, voi turna duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna duhul Meu în zilele acelea.” A fost doar o exemplificare a ceea ce va face la urmă Cel-ce-Este, când va „face să se vadă semne în ceruri și pe Pământ: sânge, foc și stâlpi de fum; Soarele se va preface în întuneric și Luna, în sânge înainte de a veni Ziua Celui-ce-Este, Ziua aceea mare și înfricoșată. Atunci, oricine va chema Numele Celui-ce-Este va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului și la Ierusalim, cum a făgăduit Cel-ce-Este, și între cei rămași pe care-i va chema Cel-ce-Este.”

Această „chemare a Celui-ce-Este” amintită de Ioel se regăsește în toate profețiile escatologice care au drept temă ieșirea din Babilon, ieșirea de sub orice formă de captivitate: fie gri, fie minciună. Babilonul din profețiile escatologie nu are legătură cu cetatea antică, care azi este, conform profețiilor, un morman de dărâmături. Lupta din ziua de azi dintre cei roz și cei gri se dă, ca întotdeauna de altfel, în primul rând la nivel spiritual, cu α-substanțe și arme α-materiale; e o luptă comandată și întreținută de zei și ex-heruvimi.

Una dintre aceste profeții asociază revărsarea duhului asupra Israelului vizibil sau invizibil împrăștiat pe întreg Pământul și întoarcerea lui în Țara Promisă, țară care în același timp își va întinde hotarele ca urmare a lucrării Celui-ce-Este. „Așa vorbește Cel-ce-Este, care te-a făcut și întocmit și care de la nașterea ta este sprijinul tău: Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu [cel biruitor], pe care l-am ales [moștenitorul cărămiziu]. Căci voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat; voi turna duhul Meu peste sămânța ta [spirituală], și binecuvântarea Mea peste odraslele tale [spirituale], și vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă. Unul va zice: ‘Eu sunt al Celui-ce-Este!’ Altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mâna lui: ‘Al Celui-ce-Este sunt!’ Și va fi cinstit cu numele lui Israel.”

„Bucurați-vă, Ceruri! Căci Cel-ce-Este a lucrat; răsunați de veselie, adâncimi ale pământului! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Și voi, pădurilor, cu toți copacii voștri! Căci Cel-ce-Este a răscumpărat pe Iacov, Și-a arătat slava în Israel. Așa vorbește Cel-ce-Este, Răscumpărătorul tău, Cel ce te-a întocmit din pântecele mamei tale: ‘Eu, Cel-ce-Este, am făcut toate aceste lucruri, Eu singur am desfășurat cerurile, Eu am întins pământul. Cine era cu Mine? Eu zădărnicesc semnele prorocilor mincinoși și arăt ca înșelători pe ghicitori; fac pe cei înțelepți să dea înapoi și le prefac știința în nebunie. Dar întăresc cuvântul robului Meu și împlinesc ce prorocesc trimișii Mei.’”

„Ieșiți din Babilon, fugiți din mijlocul haldeenilor! Vestiți, trâmbițați cu glas de veselie, dați de știre până la capătul pământului, spuneți: ‘Cel-ce-Este a răscumpărat pe robul Său Iacov! Și nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce, ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca și va curge apa.’ Cei gri n-au pace – zice Cel-ce-Este.”

 

***

 

Iubirea întotdeauna a fost simplă în a-Și comunica mesajul către oameni. Zeii întotdeauna au complicat lucrurile în dorința de menține monopolul asupra „adevărului” și controlul asupra mulțimilor; au ajuns până acolo, în nebunia lor, să emită tot felul de aberații și minciuni, chiar au ajuns să emită porunci pentru a limita oamenii în studiul lor personal asupra Scripturilor.

La venirea Omului Purpuriu, oamenii erau deja intoxicați de mâncarea pe care zeii au mestecat-o între propriile lor limitări, motivați fiind mai mult sau mai puțin de interese personale, materiale sau α-substanțiale, preluând ei înșiși dorința de a li se acorda închinare; pofte preluate de la ex-heruvimii care se manifestau prin ei și le dăduseră ceva din duhul lor.

Dacă nu se atingeau zeii de Scripturi și le lăsau așa cum le dăduse Cel Purpuriu prin profeții Săi, Israel L-ar fi recunoscut pe Cel Purpuriu venind ca un Om printre ei. Erau atâtea profeții care arătau acest lucru, însă zeii au făcut din venirea lui Mesia o problemă națională, o problemă de siguranță națională: „nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul?... Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare.”

A fost multă agitație la Ierusalim cu ocazia răstignirii, iar zeii au fost puși în situația să se manifeste în toată păcătoșenia lor, dar totuși erau atenți cum să se strecoare printre prevederile poruncilor date de ei. Era fără păcat pentru ei să uneltească pentru uciderea unui Nevinovat, dar aveau în același timp grijă să țină Paștele cânt mai riguros.

Cu ocazia Cincizecimii, după plecarea Celui ce fusese de la început cu ei – fusese cu Avraam, cu Isaac și Iacov; îi scosese cu semne mari și minuni din Egipt, le dăduse pâine și apă în pustie; legi și porunci „pentru învățătura lor” –, zeii au fost foarte surprinși de ceea ce se întâmplase. Avusese loc o minune, asemenea celei de la Babel, însă ei, în loc să deschidă ochii larg și să-și recunoască vina, s-au aruncat și mai mult în lupta lor contra Celui-ce-Era Cel Purpuriu. Deși duhul fusese turnat peste moștenitori de contract purpuriu, ei s-au angajat într-o luptă ca și cum se luptau contra unora fără de contract purpuriu în ei.

Dacă nu erau zeii cu interpretările lor, în momentul Cincizecimii n-ar fi fost nicio deosebire între închinătorii Celui-ce-Era Purpuriu și închinătorii Omului Purpuriu, pentru că era același Cel-ce-Este. Cu ocazia Cincizecimii ar fost o singură diferență între „evrei” (evrei) și creștini (evrei!): cei din urmă recunoșteau în Omul Purpuriu împlinirea profețiilor cu privire la El, recunoșteau în El pe Cel Purpuriu: „Pe când erau ușile încuiate, a venit Omul Purpuriu, a stat în mijloc și le-a zis: ‘Pace vouă!’ Apoi a zis lui Toma [cel sceptic!]: ‘Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.’ Drept răspuns, Toma I-a zis: ‘Cel-ce-Este și Iubirea mea!’ ‘Tomo’, i-a zis Omul Purpuriu, ‘pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.’”

„Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Iubirea a făcut Cel-ce-Este și Mesia pe acest Salvator pe care L-ați răstignit voi. După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă, zicând: ‘Fraților [evreilor!], ce să facem?’ ‘Pocăiți-vă’, le-a zis Petru, ‘și fiecare din voi să fie botezat în Numele Omului Purpuriu, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul duhului Celui Cărămiziu și Sfânt [Roz]. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Cel-ce-Este Iubirea noastră.”

Se spune că la Cincizecime Cel-ce-Este Și-a îndreptat atenția spre neamuri, spre cei cu contracte roz și gri pentru a-i cuprinde în contractul albastru. Mulți cred, și mulți zei învață că la Cincizecime Cel-ce-Este S-a îndepărtat pentru totdeauna de la cei cu contractul purpuriu, pentru că Israel a eșuat în misiunea lui de a fi o lumină pentru neamuri, lumina care trebuia să-L proiecteze în lume pe Cel-ce-Era în cele mai frumoase culori, în toate nuanțele de roz posibile. Există aparent și argumente în acest sens, însă nu putem generaliza, din argumentele care sunt, un „blestem” asupra tuturor celor ce poartă în sufletele lor culori de fire de Avraam, Isaac și Israel.

Într-adevăr în dreptul Ierusalimului se împlineau în anul 70 niște profeții făcute de Însuși Ocrotitorul lui Israel, într-adevăr Cel ce în copilărie spusese: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?”, înainte de înălțarea Lui pe altar a zis: „Iată că vi se lasă Casa pustie.”; și așa a fost. Templul, simbolul de aur al națiunii alese, locul unde Șechina Purpurie pe timpul lui Solomon Își manifestase prezența, rămânea acum gol, așa cum Adam și Eva călcând porunca au rămas goi de slava prezenței roz în ei și peste ei. Cine să mai fi rămas în Templul din Ierusalim? Mandatul Celui Albastru se încheiase, Mielul Purpuriu fusese sacrificat, îngropat în focurile pedepsei pentru oamenii și îngerii întorși spre roz din căderea lor; însă moartea nu L-a putut reține și L-a aruncat înapoi, la margine de Paradis... căci din Paradis omul a căzut.

Cel Albastru cu ocazia sacrificării Mielului, a plecat din Templu; Cel Purpuriu după înviere și câteva zile de răgaz, printre apropiații Săi purpurii, S-a înălțat și El spre Templul din Cetate, acolo unde Îl aștepta Tatăl, Șechina Albastră pe Tronul Universului. Cel Purpuriu era acum Mare Preot, aducând înaintea Tronului Milei propriul Său sânge de Miel ce fusese răstignit între Cer și pământ. Venea acum făcând mijlocire pentru toți, pentru toți cei care în urma sacrificiului Său urmau a beneficia de efectele razelor din palmele Sale străpunse de piroane, raze de α-substanțe mângâietoare, vindecătoare, hrănitoare; α-substanțe de înviere și viață, viață eternă fără de sfârșit.

Într-adevăr, după Cincizecime, profeția Profetului Purpuriu al Celui Albastru s-a împlinit. Profeția cu privire la „nunta fiului de împărat” s-a împlinit, nuntă la care Împăratul a invitat întâi pe cei purpurii, dar ei n-au vrut să vină; i-a chemat din nou spunând că ospățul e pregătit, juncii și vitele cele îngrășate au fost tăiate – aluzie la jertfe pentru vină și păcat –, „toate sunt gata, veniți la nuntă!”, dar ei „fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, și altul la negustoria lui. Ceilalți au pus mâna pe robi [trimișii Împăratului cu invitația de nuntă], și-au bătut joc de ei și i-au omorât.”

Care a fost rezultatul? Anul 70. „Când a auzit, Împăratul s-a mâniat, a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea.” Așa s-a întâmplat cu Ierusalimul, își pierduse sensul, Templul lui era gol, iar semnificațiile din ceremoniile lui își pierduseră valoarea, își împliniseră menirea: Cel spre care arătau ele, venise; și lucrarea, pe care El avea să o facă pentru adevărata ispășire, se făcuse... așa s-au împlinit cuvintele: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”

Într-adevăr, după Cincizecime, sunt o mulțime de motive să credem că Cel-ce-Este Și-a întors pentru totdeauna Fața de la Israel; Templul fusese distrus, cetatea Ierusalimului dărmată; oarecum cuvintele „Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă” se împliniseră până și cu cetatea preaiubită. Nu a zis El? „Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”

Cuvintele s-au împlinit, iar cei rămași, secole la rândul au fost vânați, urmăriți, uciși. „Blestemul” venise după ei, oriunde alergau. Călcaseră legământul cu Cel-ce-Era Iubirea lor, călcaseră prevederile contractului purpuriu, și, în consecință, s-a activat pedeapsa: „Vei fi blestemat în cetate și vei fi blestemat pe câmp... Vei fi blestemat la venirea ta și vei fi blestemat la plecarea ta... Cerul deasupra capului tău va fi de aramă și pământul sub tine va fi de fier... Cel-ce-Este te va face să fii bătut de vrăjmașii tăi... Cel-ce-Este te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minții... Și vei fi de pomină, de batjocură și de râs printre toate popoarele la care te va duce Cel-ce-Este... Ele vor fi veșnic ca niște semne și minuni pentru tine și sămânța ta... După ce ați fost atât de mulți, ca stelele cerului, nu veți mai rămâne decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Celui-ce-Este Iubirea ta. După cum Cel-ce-Este Se bucura să vă facă bine și să vă înmulțească, tot așa Cel-ce-Este Se va bucura să vă piardă și să vă nimicească, și veți fi smulși din țara pe care o vei lua în stăpânire. Cel-ce-Este te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, și acolo vei sluji altor dumnezei, pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinții tăi, dumnezei de lemn și de piatră.”

Și totuși, este profetizat că „în Ziua aceea” blestemul nu va mai fi. Este profetizat că toate aceste lucruri vor fi până într-o Zi, Ziua răzbunării: „Căci este o Zi de răzbunare a Celui-ce-Este, un an de răsplătire și răzbunare pentru Sion.” „Căci în inima Mea era o Zi de răzbunare și venise anul celor răscumpărați ai Mei.” „Această Zi este a Celui-ce-Este Iubirea; este o Zi de răzbunare, în care Se răzbună El pe vrăjmașii Săi.” „Scoateți din toate părțile un strigăt de război împotriva lui [Babilonului]! El întinde mâinile; temeliile i se prăbușesc; zidurile i se surpă. Căci este răzbunarea Celui-ce-Este. Răzbunați-vă pe el! Faceți-i cum a făcut și el!”

Pentru aceasta trebuie să vină un izbăvitor pentru Israel, un moștenitor cărămiziu, o odraslă a lui David, pentru aceasta există o misiune pentru el, și el zice despre sine: „Duhul Celui-ce-Este Cărămiziu este peste mine, căci Cel-ce-Este m-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război, izbăvirea; să vestesc... o Zi de răzbunare a Iubirii noastre; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească, în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie, în locul plânsului, o haină de laudă, în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Celui-ce-Este, ca să slujească spre slava Lui.”

Deși misiunea acestuia se poate confunda cu misiunea Celui Purpuriu, lucrurile sunt diferite, Cel Purpuriu nu venise pentru răzbunare, nu venise să aducă foc din cer asemenea lui Ilie... El venise „la oile pierdute ale casei lui Israel.” „Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”

Deși în cuvintele Omului Purpuriu se găsesc multe cuvinte prin care Și-a exprimat durerea cu privire la poporul Său la care venise, dar nu-L recunoscuse și nici nu-L primise, printre spusele Sale se găsesc și niște profeții spuse în șoaptă, dar pline de putere, ele vorbesc despre un Israel de mâine, un Israel roz.

Cu toate acestea, cu tristețe, este adevărat că pe parcursul istoriei, încă de la început de când a fost scos din Egipt, poporul ales, fiul favorit – asemenea lui Iosif, cel cu haina lui pestriță –, Israel, la fiecare pas făcut împreună Tatăl care-l înfiase dintre toate națiunile Pământului, a fost într-o continuă alergare spre gri, și nu există nici măcar o poruncă din cele zece date la Sinai pe care acest popor răzvrătit să n-o fi încălcat. A încălcat cu insistență porunca care interzicea închinarea la alți dumnezei, și-a făcut o mulțime de idoli și icoane înfățișând divinitatea în chip de om, dar nu numai în chip de om; la fiecare pas a luat Numele Celui Sfânt în deșert, și în fiecare generație a călcat Sabatele cu nerușinare; toate poruncile cu privire la iubirea de aproapele le-a încălcat la greu.

Doar privind la săptămâna patimilor Celui Purpuriu vedem toate poruncile încălcate, ca niște săgeți aruncate direct în inima Iubirii: porunca să-ți cinstești părinții; nu era El, Tatăl ce-Și scosese fiul din Egipt? Nu L-au ucis ei pe Tatăl lor? Și când au fost să aleagă între Iubirea lor și altul, un necunoscut, n-au ales ei necunoscutul și-au preacurvit cu el? Când au adus martorii mincinoși cu acuze mincinoase la adresa Lui, n-au fost cu toții niște mincinoși? Și n-au poftit ei la viața Lui, la haina Lui, la mântuirea Lui, la Iubirea Lui? N-au strigat „l-a moarte cu El”, nu l-au dezbrăcat de haina lui pestriță, căci zicea despre Sine că e Fiul Iubirii, n-au zis ei „să te dea Iubirea Ta jos de pe cruce”? N-au zis ei: „pe alții i-a mântuit... mântuiește-Te pe Tine Însuți”?

Cu adevărat națiunea purpurie s-a comportat ca un fiu nesimțit și risipitor; națiunea purpurie a fost fiul căruia Cel Purpuriu i-a încredințat o misiune, dar a zis cu impertinență: „Nu vreau să mă duc!” Însă ce spun Scripturile mai departe despre acest fiu purpuriu?

„Cel mai tânăr [purpuriu² în raport cu roz¹; avraam² în raport cu adam¹] din ei a zis tatălui său: ‘Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.’ Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci, s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Și-a venit în fire și a zis: ‘Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.’ Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.’ Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit.’ Și au început să se veselească.”

În altă parte Omul Purpuriu a zis: „Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus.”

Probabil mulți dintre zei ar putea spune că această interpretare a „profețiilor” Celui Purpuriu este forțată, că în context este vorba de altceva: de întâietatea păcătoșilor în fața celor ce se cred neprihăniți, și nu sunt.

Interpretarea pe care am adus-o acum vine în acord cu profețiile date prin profeții din vechime, care la unison vorbesc despre „învierea” lui Israel în vremurile de la urmă, când Ilie avea să vină să întoarcă inimile celor purpurii spre Tatăl Purpuriu, spre Fiul Purpuriu răstignit.

Puterea argumentului că Omul Purpuriu la interpretarea de mai sus S-a referit în primul rând, deși a ascuns-o pentru veacuri în vălul contextului situației prezente în care Se afla atunci; puterea argumentului vine chiar din eșecul „creștinismului” de a fi mai bun. Realitatea prezentă e argumentul! Fiul albastru rămas acasă era plin de invidie și ură față de fratele său purpuriu, și era incapabil de a se bucura împreună cu tatăl; realitate văzută și în atitudinea „celui de-al doilea fiu”, cel chemat după ce primul și-a refuzat tatăl pe față cu „Nu vreau!”: „S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc, Doamne [„creștinism”]!’ Și nu s-a dus.”

În concluzia argumentului vin cuvintele: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în Ceruri.” „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege [călcători ai poruncilor].’” „Mai pe urmă, au venit și celelalte fecioare și au zis: ‘Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Dar el, drept răspuns, le-a zis: ‘Adevărat vă spun că nu vă cunosc!’” „De ce-Mi ziceți: ‘Doamne, Doamne!’ și nu faceți ce spun Eu?” „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea. Odată ce stăpânul Casei [prințul cărămiziu] se va scula și va încuia ușa, și voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ‘Doamne, Doamne, deschide-ne!’ Drept răspuns, el vă va zice: ‘Nu știu de unde sunteți.’... Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la mine, voi toți lucrătorii fărădelegii [călcători de poruncă].’”

La început, la Cincizecime, nu a fost nicio deosebire între evrei și creștini, pentru că cei care primiseră darul duhului erau evrei, deși mai târziu au fost numiți creștini. Din start vreau să precizez că a fost (este) o diferență de la cer la pământ între creștinii de atunci și „creștinii” de acum... adică diferența e asemenea celei dintre un elefant și o furnică, din toate punctele de vedere.

Primii creștini niciodată nu au ținut altă zi decât Sabatul, dintotdeauna „ziua Iubirii”. Primii creștini niciodată n-au mâncat porc sau alte animale necurate, din ziua în care s-au născut până în ziua în care au murit. Primii creștini niciodată nu au ținut Crăciunul, și niciodată nu au mâncat Paștele cu pâine dospită (de drojdie) sau cu vin fermentat (de drojdie)... niciodată! Pentru evreul din vremea lui Moise „drojdia” asta din pâine sau vin ar fi fost pedepsită cu moartea; să fie clar!

Primii creștini niciodată nu s-au închinat la vreo icoană sau statuete cu chip de „sfânt” sau „sfântă”, și când mă refer la primii creștini mă refer inclusiv la maica Omului Purpuriu, Maria; ea, în viața ei nu a pretins închinare și nici nu s-a închinat la chipuri... cioplite, desenate, pictate, modelate, sculptate etc... să fie clar!

Primii creștini, în ruptul capului lor, n-au fost antisemiți, anti-evrei, anti-tradiții lăsate de Moise și Profeți; primii creștini au fost evrei și au murit evrei, pot să zică „creștinii” ce vor; evrei au fost, evrei au murit!

Primii creștini în viața lor nu s-au închinat la vreo cruce, nu și-au făcut semul ei pe piept, nu au pupat-o, nu au purtat-o ceremonial în spinarea lor, nu au pus-o pe pereții caselor în care se strângeau în Sabat pentru închinare... să fie clar!

Primii creștini nu au avut cruci pe mormintele lor. Primii creștini n-au avut biserici, nici preoți, nici cardinali, nici papă (la el revin)... nici registre cu membri... au avut, în schimb, Templul, și sinagogi, și Sabat!

Primii creștini n-au avut botezul în „numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”; nu în modul în care înțeleg astăzi „creștinii” relația dintre Cei Trei, chestia asta e călcarea poruncii întâi... să fie clar!

Argumentez și completez afirmația de mai sus, zicând pentru început doar atât: Evangheliile, în anumite locuri au măsluite de Roma, de „Babilon”. Cum se face că în scrierile lui Luca și Ioan nu apar referiri cu privire la „botezul trinitar”? Cum se face că exact în Evanghelia lui Matei apare termenul de „Biserică” și „botezul trinitar”?

Orice „copil” în cele teologice știe că scopul Evangheliei lui Matei a fost acela de a convinge evreii că Omul Purpuriu a fost Mesia. Cât de „prost” să fi fost Matei, ca după atâtea pagini cu argumentații din Scripturi, „ca să se împlinească”, l-a urmă să vină cu „spune-l Bisericii și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică”; iar apoi, bomba: „botezul trinitar”! Cine poate să înghită cămila asta? Poate dacă s-ar fi strecurat în Faptele lui Luca sau în Evanghelia lui; dar în Matei, evreul evreilor? Fugi de-aici! „Înapoia Mea, Satano... Căci gândurile tale nu sunt gândurile Iubirii, ci gânduri de ale oamenilor (sau ex-heruvimilor).” Să fie clar: există o singură Iubire, Cel-ce-Este!

Când a fost întrebat Omul Purpuriu cu privire la cea mai mare poruncă, Acesta a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: ‘Ascultă, Israele! Cel-ce-Este Iubirea noastră este singura Iubire’ și ‘Să iubești pe Cel-ce-Este Iubirea ta cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.’ Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Iubirea.” „Cum puteți crede voi, care umblați după slava pe care v-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la singura Iubire?”

Nu doar Omul Purpuriu a avut înțelegerea aceasta că Unul singur este Iubirea; cum era de altfel de așteptat, Pavel și toți întâii creștinii au fost în același gând: „Deoarece Cel-ce-Este este unul singur și El va socoti neprihăniți prin credință pe cei tăiați împrejur și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur.” „Este un singură Iubire și Tată al tuturor.”

Pe parcursul istoriei „creștinismului” s-a strecurat multă idolatrie și păgânătate în „creștinism”, ca și cum ex-heruvimii abia au așteptat să moară prima generație de creștini, cei care au fost fie printre apropiații Omului Purpuriu sau cei care s-au alăturat lor după înălțarea Lui la Cer.

În primele secole creștinismul a fost autentic, a fost un creștinism persecutat de toți: și de evrei conduși în fruntea lor de zei, dar și de Imperiul Roman al acelui timp. Mai târziu, când „Roma” a îmbrăcat haine „creștine”, în special după împăratul Constantin – cel cu presupusul vis și presupusa convertire la „creștinism” – persecuția a încetat, căci și „creștinismul” devenise altceva; era doar secolul al IV-a și deja „creștinismul” era cu început de vrajă și magie... aburi gri și negri ce-l aduceau spre Evul Întunecat.

Înainte să merg mai departe, vreau să clarific ce-i cu „Roma” în istorie, la început imperiu, apoi altceva. Rădăcinile „Romei” din punct de vedere profetic duc până în Babilonul antic, care și el la rândul lui avea tatuaje de faraon pe el. Babilonul a fost instrumentul (ciocanul) de care S-a folosit Cel Purpuriu pentru a mustra și pedepsi pe cei iubiți de El. Babilonul a fost cel care a jefuit primul Templu, a fost cel care a lăsat Ierusalimul fără copii, ducându-i pe toți în captivitate. Printre ei s-a aflat și Daniel, un om cu inima de aur, iubit de Iubire.

Pe vremea lui, „faraonul” Babilonului a avut un vis de la Cel-ce-Este, un vis pe care doar omul Celui-ce-Este a putut să-l interpreteze. Problema era mai complicată căci împăratul Babilonului uitase visul de care a fost impresionat, și din motivul acesta, nimeni nu putea să-i dea interpretarea visului; întâi interpretul trebuia să aibă același vis, sau să i-l spună Cineva, pentru a-l putea interpreta.

Pentru că visul este important, o să-l înfățișez aici în întregime; din el vom înțelege ce-i cu Roma de pe vremea Omului Purpuriu, dar și ce-i cu „Roma” (Babilonul) de acum.

Daniel, omul Celui-ce-Este, a luat cuvântul și a zis:

„Binecuvântat să fie Numele Celui-ce-Este, din veșnicie în veșnicie! Ale Lui sunt înțelepciunea și puterea. El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați; El dă înțelepciune înțelepților și pricepere celor pricepuți! El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina. Pe Tine, Iubirea părinților mei, Te slăvesc și Te laud că mi-ai dat înțelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce Ți-am cerut noi, căci ne-ai descoperit taina împăratului!... Ce cere împăratul este o taină pe care înțelepții [zeii și magicienii], cititorii în stele, vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri Iubirea care descoperă tainele și care face cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.”

„Iată visul tău și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău. În patul tău, împărate, ți-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri, și Cel ce descoperă tainele ți-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci ca să se dea împăratului tâlcuirea ei și să afli ce-ți dorește inima să știi.”

„Tu, împărate, te uitai și iată că ai văzut un chip mare. Acest chip era foarte mare și de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta și înfățișarea lui era înfricoșătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul și brațele îi erau de argint; pântecele și coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier și parte de lut.”

„Tu te uitai la el, și s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și le-a făcut bucăți. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare și a umplut tot pământul.”

„Iată visul. Acum îi vom spune și tâlcuirea înaintea împăratului.”

„Tu, împărate, ești împăratul împăraților, căci Dumnezeul cerurilor ți-a dat împărăție, putere, bogăție și slavă. El ți-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur [Babilonul]!”

„După tine, se va ridica o altă împărăție [Medo-Persia], mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăție [Grecia], care va fi de aramă și care va stăpâni peste tot pământul.”

„Va fi o a patra împărăție [Roma], tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă și rupe totul, și ea va sfărâma și va rupe totul, ca fierul care face totul bucăți. Și, după cum ai văzut picioarele și degetele picioarelor parte de lut de olar și parte de fier, tot așa și împărăția aceasta va fi împărțită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai așa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Și, după cum degetele de la picioare erau parte de fier și parte de lut, tot așa și împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.”

„Dar, în vremea acestor împărați [„Babilo-Roma”], Iubirea Cetății va ridica o împărăție [Salem] care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic.”

În acest vis al împăratului Babilonului a fost înfățișată toată istoria lumii și a lui Israel în raport cu aceste imperii: Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma. Însă nu doar Israelul este văzut în raport cu aceste imperii, ci și cei care, începând cu Cincizecimea, au preluat, pentru o vreme, mandatul pe care îl primise Israel în vechime; la început au fost creștinii, mai târziu creștinismul s-a transformat în ceea ce se vede azi, un altfel de „creștinism”; unul eșuat în mandatul lui: fiul de-acasă, dar pierdut în depărtare în raport cu tatăl lui.

Așa se impune, ca la final de istorie, Cel-ce-Este să-Și descopere slava încă o dată, și mai mult, mai mult decât oricând în istorie, prin Israelul Său, un Israel aflat în două imposteze: una vizibilă (Israelul recunoscut), și una invizibilă (deocamdată), formată din cele douăsprezece triburi împrăștiate pe Pământ de împărățiile mai sus amintite, un Israel împrăștiat în „Babilo-Roma”; împrăștiat în „noul Babilon”, în Roma „creștină”, care este astăzi mai mult o ideologie decât un teritoriu, ceva ce a înghițit sub vinul învățăturilor ei otrăvitoare întreg Pământul, chiar mai mult decât apele Potopului au făcut-o.

Nu există nenorocire mai mare pe Pământ decât influența nefastă plină de gri revărsată ca un potir amețitor de către Babilon în lume; nu mă refer doar la arderi pe rug, cruciade, inchiziție, vânătoare de „eretici” și „vrăjitoare”, tortură din cea mai elaborată de minți influențate de duhuri ale ex-heruvimilor. Adevărata avertizare, „iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui”, se găsește aici, căci Cel ce și-a manifestat mila față de iedul sau mama suferindă, cu atât Își va manifesta răzbunarea pentru fiecare dintre micuții Săi, cărora El le-a fost Tată, iar ei I-au fost Lui fii și fiice.

Ce vine peste tine, Babilonule, n-a venit peste nimeni, peste nicio împărăție, niciodată! Ai rezistat, ca și Israel în istorie, până la momentul potrivit ca toată răzbunarea pentru atrocitățile Babilonului antic, Medo-Persiei antice, Greciei antice și Romei antice să vină peste tine... vai, vai, vai! Mai bine te abțineai să apari și să rămâi pe firmamentul istoriei. Era mult mai bine! Pe câți nu i-ai dus tu în rătăcire și i-ai condamnat la nimicire, le-ai furat șansa de a avea viață din belșug! Cum ți-ai întins mrejele otrăvite în magia șarpelui peste toată lumea! Pe drept îți meriți pedeapsa! E prea puțin ce vine peste tine, pentru tot răul pe care l-ai făcut! Care rău? Imediat îți zic.

Întotdeauna ai fost hoțul cel mare care a strigat în continuu, arătând cu degetul spre nevinovați, zicând: „Hoțul! Hoțul! Ardeți-l pe rug!” Cum te-ai strecurat ca un șarpe printre împărații lumii, cum pe cei ce ți se închinau îi înălțai, iar pe cei ce te sfidau, îi condamnai la moarte. De la început ai fost un antisemit și ți-ai format zeii după chipul și asemănarea ta. Ai îmbătat lumea cu antisemitism fără niciun sens, doar ca să-i faci pe toți supușii tăi. Pentru că oricine ar fi înțeles cu adevărat Scripturile, ar fi înțeles că autoritatea ta e inventată și nu are nici cel mai mic suport. Susții că tronul tău l-ai moștenit de la Petru, un evreu, care nici măcar el n-ar fi pretins drept la vreun tron; nu era din seminția potrivită, nu era din seminția lui Iuda, nu era din David.

Cum se face că ai inspirat secole la rândul ură față de evrei, când toată teologia ta curată este de la evrei? Cum poți să instigi la ură de evrei, când toate icoanele, vitraliile și statuile tale se pare că au chipuri de evrei? Cum se face că însăși Cartea pe care o ții în mână a fost scrisă în întregime de evrei, dar tu întotdeauna i-ai urât?

De vreo câțiva ani ai inventat o teologie care susține că „antihristul” trebuie să vină (de) la Ierusalim. Pe bune? De unde ai scos teologia asta? Din același sân de iezuit care a inventat și teologia presupuseși „tainice răpiri”? Ce s-a întâmplat cu teologia tuturor reformatorilor care identificau antihristul în tine? Nu ai fost tu „cornul cel mic” care S-a suit până la oștirea cerurilor și a-i furat „necurmata”? Nu ți-ai luat tu rolul de mare „mijlocitor” între oameni și Cel-ce-Este? N-ai inventat tu indulgențele și purgatoriul doar pentru a te îmbogății din dorința omului sinceră pentru salvare? Nu ai predicat tu Scripturile în limba ta originară doar ca mulțimile să nu înțeleagă că salvarea a venit prin moartea Mielului Purpuriu, și că e gratis?

Cum se face că Omul Purpuriu (Iubirea) a identificat antihristul, „urâciunea pustiirii”, cu „Roma” – „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt... atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.” – în timp ce aproape întreaga „creștinătate” o identifică cu Ierusalimul, sau cu Mesia din Ierusalim? Pe cine își bazează „creștinii” teologia? Se știe clar că profeția cu privire la oștile romane care au în înconjurat Ierusalimul pe vremea lui Titus, este o profeție dublă, care are în vedere și „Ziua Celui-ce-Este”; „Pentru că în zilele acelea va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Iubirea până azi și cum nici nu va mai fi vreodată.” Cum s-a ajuns ca teologia privind antihristul să fie azi la popolul opus de ceea ce a spus „Domnul” și „Învățătorul” „creștinilor”?

Cum se face că identificarea pe care a dat-o rabinul Pavel, apostolul neamurilor, cu privire la antihrist e total opusă a ceea ce se predică astăzi în „creștinism”? El a scris: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește ‘Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Cel-ce-Este.” Pavel identifică antihristul cu „lepădarea de credință”, cu „omul călcător de lege”, cu „fiul pierzării”, cu „potrivnicul” (ex-Lucifer), și cu „închinarea”.

Cine i-a învățat pe „creștini” să amestece teologia lui Pavel cu cea a lui Daniel? Este interzis așa ceva! De ce? Pentru că ceea ce înțelege Daniel prin „Sfântul Locaș” e total diferit de ce înțelege Pavel prin „Templul lui Dumnezeu”.

Ce înțelege Pavel? (a) „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu.” „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi.” „Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu.”; (b) „El I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui”, „pentru trupul Lui, care este Biserica.” „El este Capul trupului, al Bisericii.”

Pavel identifică „Templul lui Dumnezeu” cu inima fiecăruia, însă fiecare credincios era considerat în teologia lui un mădular al trupului Bisericii, peste care Omul Purpuriu era Capul. Prin extindere Pavel vedea antihristul în Biserica „creștină”! Lui i se alătură și Ioan prin cuvintele: „să știți că acum s-au ridicat mulți antihriști”; „acela este antihristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul [relația dintre ei].”, „ci este duhul antihristului, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum.” „Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Împăratul Purpuriu vine în trup [în Sion]. Iată amăgitorul, iată antihristul!”

Nici unul dintre creștini nu a identificat antihristul a fi evreu, și nici că ar veni în presupusul Templu reconstruit de la Ierusalim. Pe subiectul reconstruirii Templului de la Ierusalim circulă în lume multe fabule și multe povești inventate de ex-heruvimul prim.

Chiar mai nou, unii dintre „creștinii” se agită că la Ierusalim, între rabini, a apărut un „Mesia”, un „antihrist”. Cei care se agită și în legătură cu Templul, și cu identificatul „Mesia” sau „antihristul”, habar n-au ce așteptări au evreii de la Mesia al lor, ce criterii trebuie să îndeplinească și ce profeții trebuie să se împlinească în jurul venirii lui Mesia.

În legătură cu venirea salvatorului sunt niște profeții clare, cum ar fi:

„O, de ar porni din Sion izbăvirea lui Israel!… Când va întoarce Cel-ce-Este înapoi pe prinșii de război ai poporului Său, Iacov se va veseli și Israel se va bucura.” „Când a adus Cel-ce-Este înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: ‘Cel-ce-Este a făcut mari lucruri pentru ei!’”

„Astfel, cei răscumpărați de Cel-ce-Este se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruință și o bucurie veșnică le va încununa capul; îi va apuca veselia și bucuria, iar durerea și gemetele vor fugi.” „De aceea iată vin zile... când nu se va mai zice: ‘Viu este Cel-ce-Este, care a scos din țara Egiptului pe copiii lui Israel!’ Ci se va zice: ‘Viu este Cel-ce-Este, care a scos și a adus înapoi sămânța casei lui Israel din țara de la miazănoapte și din toate țările în care îi risipisem!’ Și vor locui în țara lor.”

„Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalță glasul și strigă toți de veselie, căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Cel-ce-Este în Sion.” „Ei văd intrarea Ta, Iubirea, intrarea Iubirii mele, Împăratului meu, în Locașul cel Sfânt. În frunte merg cântăreții, apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fetelor care sună din timpane. Binecuvântați pe Cel-ce-Este în adunări, binecuvântați pe Cel-ce-Este, cei ce vă coborâți din Israel! Iată tânărul Beniamin, care stăpânește peste ei, căpeteniile lui Iuda și ceata lor, căpeteniile lui Zabulon, căpeteniile lui Neftali. Iubirea ta te-a făcut puternic. Întărește, Cel-ce-Ești, ce ai făcut pentru noi în Templul Tău. Împărații Îți vor aduce daruri la Ierusalim... Cei mari vin din Egipt: Etiopia aleargă cu mâinile întinse spre Cel-ce-Este. Cântați Iubirii, împărățiile pământului, și lăudați pe Cel-ce-Este!”

Nicio profeție nu vorbește în mod obligatoriu despre necesitatea reconstruirii Templului la Ierusalim. Mesia care va veni, va veni împreună cu cele douăsprezece triburi risipite în Babilon, în mijlocul celor o sută patruzeci și patru de mii, câte douăsprezece mii din fiecare seminție. Nu Templul va fi ridicat din nou, ci Cortul lui David, cel ascuns pe vremea lui Solomon într-un loc pe care Cel-ce-Este probabil i-l va descoperi lui Mesia, sau noul Moise.

Manifestarea Celui-ce-Este va fi vizibilă din nou, ca pe vremea ieșirii din Egipt. Iubirea Își va revărsa duhul și prin această manifestare a duhului cei împrăștiați vor veni la Ierusalim, așa cum pe vremea lui Noe, animalele alese de Iubire au venit conduse de îngeri la Arcă. Mesia va fi un împărat, descendent al lui David și Solomon pe de-o parte, descendent al lui Iosif („Beniamin”) și Efraim, pe de altă parte.

„Eu Însumi voi lua o rămurea din vârful unui cedru mare și o voi pune la pământ. Voi rupe din vârful ramurilor lui o mlădiță fragedă și o voi sădi pe un munte înalt și ridicat. Și anume o voi sădi pe un munte înalt al lui Israel; ea va da lăstari, va aduce rod și se va face un cedru măreț. Păsări de tot felul se vor odihni sub umbra ramurilor lui. Și toți copacii de pe câmp vor ști că Eu, Cel-ce-Este, am coborât copacul care se înălța [Babilonul] și am înălțat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde și am înverzit copacul cel uscat. Eu, Cel-ce-Este, am vorbit și voi și face.’”

„Dar, în vremea acestor împărați, Iubirea Cetății va ridica o Împărăție [Sionul cel etern] care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini și care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul și aurul. Marea-Iubire a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat și tâlcuirea lui este temeinică.”

„În vremurile de pe urmă, muntele Casei Celui-ce-Este va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălța deasupra dealurilor și popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el și vor zice: ‘Veniți, haidem să ne suim la muntele Celui-ce-Este, la Casa Iubirii lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!’ Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim, Cuvântul Celui-ce-Este. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor, cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța să facă război, ci fiecare va locui sub vița lui și sub smochinul lui și nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Celui-ce-Este a vorbit. Pe când toate popoarele umblă fiecare în numele dumnezeului său, noi vom umbla în Numele Celui-ce-Este Iubirea noastră totdeauna și în veci de veci!”

Când Luther a ieșit din Babilon, pentru că descoperise în Scripturi teologia salvării prin credință, el nu a descoperit doar o învățătură creștină. Teologia salvării prin credință a fost dintotdeauna, de la început, când primilor părinți, amăgiți fiind de Șarpe, Iubirea le-a făcut haine de miel; ei n-au contribuit cu nimic la confecționarea acestor haine, ele au fost un cadou, o urmare a sângelui de miel vărsat; în plus, se spune că Iubirea „i-a îmbrăcat cu ele”, ca o mamă care își ține copilașul în brațe, să-l îmbrace.

Aceasta este teologia salvării prin credință, încă de la început, pe ea se bazează contractul roz făcut între Iubire și primii părinți, și din acest contract derivă această teologie pe care o întâlnim în tot sistemul sacramental din jurul Templului; o regăsim în cuvintele:

„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” „Curățește-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada!” „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!” „Tu ai fost binevoitor cu țara Ta, Cel-ce-Ești! Ai adus înapoi pe prinșii de război ai lui Iacov, ai iertat nelegiuirea poporului Tău, i-ai acoperit toate păcatele.” „Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.” „Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ‘Îmi voi mărturisi Celui-ce-Este fărădelegile!’ Și Tu ai iertat vina păcatului meu.” „Veniți să ne întoarcem la Cel-ce-Este! Căci El ne-a sfâșiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.”

„Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele, ca o ceață: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” „În toate necazurile lor, n-au fost fără ajutor și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime.” „Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaște pe Cel-ce-Este!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare”, zice Cel-ce-Este, „căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” „Dar Tu, Cel-ce-Ești, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și în credincioșie.”

Luther ar fi ieșit cu mult mai multe adevăruri din „Roma”, și cu mult mai multă lumină teologică dacă mintea lui n-ar fi fost otrăvită de antisemitism. Probabil că cea mai mare descoperire ar fi fost Sabatul care e fundamentul sfințirii, fundamentul salvării prin credință, fără fapte cu rol de-a cumpăra mântuirea, dar cu fapte doveditoare ale credinței, căci întotdeauna credința s-a arătat prin fapte: ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Cel-ce-Este, pe Cel ce este în Ceruri.

Cât de mult rău a luat Luther cu el din „Roma”, și cu câte minciuni nu a părăsit el Babilonul, minciuni care s-au răspândit în întreaga „creștinătate”. Probabil dacă Luther lăsa în urmă și antisemitismul, în istorie n-am fi avut pagini pline de sânge de nevinovați jefuiți, torturați și omorâți de antisemitism.

Voi cita imediat doar câteva din gândurile lui, cu întrebarea în minte: Cum se pot încadra gândurile lui antisemite într-o teologie a salvării prin credință, o teologie a pretinderii iertării noastre de către Cel-ce-Este „așa cum iertăm și noi greșiților noștri”?

Deși în cazul de față vorbim de oameni nevinovați, găsiți nevinovați doar printr-o simplă citire a Scripturilor care zic: „Să nu omori pe părinți pentru copii, și să nu omori pe copii pentru părinți; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” „Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el și răutatea celui rău va fi peste el.”, pe de altă parte, ba din contră, marele reformator scria despre moștenitorii contractului purpuriu și implicit ai contractului roz și albastru: „ei sunt criminali, ucigașii lui Hristos și ai întregii creștinătăți”, „deoarece [evreul] fiind persecutorul Domnului și ucigașul creștinătății, el nu are nici un drept la bunăvoința creștină”, „să li se ardă sinagogile, să li se confiște cărțile, să le fie interzis să se roage lui Dumnezeu după obiceiul lor.”

Chiar așa? Cum se încadrează în Legea Iubirii aceste cuvinte? Cui se închina Luther în realitate? Oare nu despre ex-heruvimul căzut dintre stele se spune: „El de la început a fost un ucigaș, și nu stă în adevăr.”?

Este bine-cunoscut faptul că întreaga „cruciadă” nazistă și-a avut originea în teologia lui Luther și indirect în teologia „Romei”, din care Luther ieșise hipnotizat. Cum poți să susții că Omul Purpuriu a murit pentru păcatele tale, în locul tău, că prin sângele Lui există singura șansă să fii salvat, și totuși să-i consideri pe evrei vinovați de moartea Lui? Nu este aceasta o formă de schizofrenie? Adică, ori a murit din vina ta, ori din vina evreilor? Dar nu ambele! Or, am văzut câteva pagini mai în urmă că Omul Purpuriu în nicio ocazie nu i-a considerat pe evrei vinovați de moartea Lui, nu mai vinovați decât întreaga umanitate, începând cu Adam și Eva; și tot în aceleași paragrafe am văzut că în discuția cu Pilat, Omul Purpuriu căzuse de acord cu fiul Romei că într-adevăr de el depinde moartea Lui.

Readuc în atenție discuția dintre ei: „Pilat I-a zis: ‘Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-Ți dau drumul!’ Omul purpuriu i-a răspuns: ‘N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de Sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.”

Cine L-a dat în mâinile lui Pilat?

În primul rând S-a dat El Însuși: „Eu Îmi dau viața pentru oile Mele.” „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau.” În al doilea rând, l-a dat un ucenic creștin, Iuda, evreul în care prin magie intrase ex-Luciferul – primul(!) între ucigași. Apoi L-au dat la moarte zeii ismailiți. Apoi Romanii. Apoi noi toți! „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”

Și, de ce nu; putem să zicem că Însăși Iubirea L-a dat la moarte. N-a cerut Omul Purpuriu Iubirii ca acest pahar amar, acest botez de sânge să-I fie îndepărtat? Și totuși a murit.

În realitate, Legea Iubirii L-a dat la moarte, Legea care cerea moartea mea și moartea ta! În realitate, oricum o învârtim, vina e doar a noastră, a tuturor celor ce într-o zi vor fi în Paradis. Biletul de sejur etern în Paradis a fost plătit cu un preț infinit, moartea Omului Purpuriu, moartea Celui-ce-Era, Celui-ce-Este și Celui-ce-Vine, moartea Iubirii! Biletul e un cadou pentru toți cei ce vor viață fără de moarte, și tinerețe fără bătrânețe.

Să fie clar pentru totdeauna în „creștinism”, în lumea întreagă și-n întreg Universul, nici un evreu de azi nu are vină pentru moartea Omului Purpuriu; iar dacă are vină, vina lui e la fel ca vina mea, e la fel ca vina ta, e la fel ca vina fiecăruia întors din gri spre roz... să fie clar!

Și un ultim gând pe acest subiect, un gând important: „creștinii” au uitat că ei, neamurile, sunt un altoi în Avraam, în Israel; sunt niște musafiri, musafiri care cu timpul s-au făcut stăpâni, și chiar au persecutat și omorât pe fii, pe gazde. Nu-i chiar frumos (manierat)!

Nu degeaba profețiile vorbesc despre o „Zi a răzbunării”. Nu se răzbună nici Avraam, nici fiii săi; Se răzbună Cel care de la început Și l-a declarat pe Israel ca întâiul Său născut: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.” „Nu vă atingeți de unșii Mei, și nu faceți niciun rău prorocilor mei!” „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema, și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” „El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!”

E greu să vorbești despre derapajele mortale ale „creștinismului”. Cum a pornit creștinismul influențat de heruvimii Celui Cărămiziu și unde a ajuns „creștinismul” influențat de magie și ex-heruvimi. Dacă la început teologia i-a fost ca un izvor curat de munte cu ape revigorante și cristaline, acum a ajuns o baltă plină de noroi, plină cu învățături cu conținut și iz de necurăție și moarte; influențe ale filosofiei grecești, ale închinării la idoli și un amestec babilonian de tradiții cu origini în păgânism și magie.

„Creștinismului” fost pe parcursul istoriei ca un magnet gri care a atras tot cei mai mizerabil și urâcios din lume, în general din lumea păgână. Voi argumenta în tot ceea ce vei citi mai departe; va trebui să te ții bine, pentru că multă teologie care ți s-a părut „cale, adevăr și viață” în realitate este „abis, minciună și moarte”... moarte din belșug, moarte veșnică.

E greu să vorbești despre derapajele mortale ale „creștinismului”. Cum a pornit creștinismul influențat de heruvimii Celui Cărămiziu și unde a ajuns „creștinismul” influențat de magie și ex-heruvimi. Dacă la început teologia i-a fost ca un izvor curat de munte cu ape revigorante și cristaline, acum a ajuns o baltă plină de noroi, plină cu învățături cu conținut și iz de necurăție și moarte; influențe ale filosofiei grecești, ale închinării la idoli și un amestec babilonian de tradiții cu origini în păgânism și magie.

Într-adevăr ca un magnet „creștinismul” a atras în teologia și învățăturile lui tot ce s-a găsit mai rău și mai gri în lume. A avut și niște limite, căci nu orice a putut fi „convertit” și adus oarecum într-o formă explicabilă cu Scripturile; însă în multe privințe nici măcar nu i-a păsat dacă cele susținute și învățate în „creștinism” nu pot avea un suport cât de mic în „Stă scris!”. Dacă ex-Lucifer n-a avut nicio șansă în încercarea lui de a-L ispiti pe Omul Purpuriu, căci la fiecare tentativă de a-L minți, Acesta a răspuns amăgitorului cu „Stă scris!”, în ceea ce privește „creștinismul” lucrurile au stat cu totul altfel; „creștinismul” a înghițit toate minciunile posibile pe care ex-heruvimii le-au aruncat ca la câini flămânzi, dar nu s-a oprit doar la atât; din ceea ce a înghițit a făcut o băutură amețitoare cu care a îmbătat întreaga lume.

Să luăm spre început minciunile spuse de Șarpe în Eden. Ce-a zis? A zis că omul va ajunge ca Dumnezeu, că va cunoaște binele și răul, și că nu va muri. Cum s-a strecurat minciuna nemuririi sufletului în „creștinism”, cum aproape toți susțin că la moarte, omul de fapt nu moare, doar țărâna se întoarce în țărână, însă sufletul se duce fie la locuri cu verdeață în „Paradis”, fie în foc sau iad, fie într-o zonă intermediară: purgatoriu.

Milioane de pagini scrise despre „suflet” în momentul morții, cu vămi pe care trebuie să le treacă, cu bani și bunuri necesare pentru a ajunge la destinație. Serios? Cu ce diferă această teologie „creștină” față de teologia faraonilor din Egipt și a tuturor celorlalte popoare păgâne, care n-au avut un Moise sau proroci? Cum s-a ajuns să se creadă atât de plăcut niște minciuni aruncate ca un os (fără nimic consistent) de către Șarpe în Eden? Nu prin otrava acestor cuvinte – „nu veți muri” – a intrat griul în lume?

S-a demonstrat cu câteva pagini mai în urmă că sufletul nu poate exista în absența unui trup, că atunci când trupul moare, sufletul devine inexistent, sau cel mult o informație fără viață despre omul care a fost, și așa rămâne ca într-un somn până la înviere – altfel învierea n-ar mai fi necesară. Nimeni la moarte nu se duce în Cer sau oriunde altundeva.

Primii creștini știau acest adevăr despre moarte! Pentru zicea cu ocazia Cincizecimii: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraților, să vă spun fără sfială că a murit și a fost îngropat, și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi... Căci David nu s-a suit în Ceruri.”

Aceasta a fost teologia creștinilor și a evreilor cu privire la moarte! Pavel scria: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ... Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit [încă] ce le fusese făgăduit.”

N-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că răsplata nu este în momentul morții, somnul inconștient, ci la înviere, înviere care va avea loc „în Ziua aceea”, „Ziua Celui-ce-Este”, la sfârșitul veacului.

Mai presus decât toți, Însuși Omul Purpuriu avea teologia aceasta: „Nimeni nu s-a suit în Cer.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu [pe Cel Albastru... căci pe Cel Purpuriu L-au văzut mai mulți: Adam, Eva, Noe, Iov, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Israel – din Egipt la Iordan; David, Solomon, cu ocazia inaugurării Templului; Samuel, Isaia, Ezechiel, Daniel... toți prorocii; toți aceștia L-au văzut pe când erau în viață].” „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Cel-ce-Este; da, Acela a văzut pe Tatăl.”„Cât privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de către Iubire, când zice: ‘Eu sunt Iubirea lui Avraam, Iubirea lui Isaac și Iubirea lui Iacov’? Iubirea nu este o Iubire a celor morți, ci al celor vii [înviați].’” „Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.” „Dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți.”

„Căci după ce vor învia din morți... vor fi cu [ca] îngerii din Ceruri.” „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață [promisă], iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică [garantată]; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică [garantată]; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Întreaga Scriptură vorbește despre acest adevăr în legătură cu moartea: „Cel-ce-Este omoară și înviază, El coboară în Locuința morților și El scoate de acolo.” „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuința morților în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” „Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărâna lor.” „Suflarea lor trece, se întorc în pământ și în aceeași zi le pier și planurile lor.” „Omul – zilele lui sunt ca iarba, și înflorește ca floarea de pe câmp! Când trece un vânt peste ea, nu mai este și locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaște.” „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte [în veacul acesta] de tot ce se face sub soare.” „Să învieze dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți. Du-te, poporul meu, intră în odaia ta și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Cel-ce-Este iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului, și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile.”

Învățătura Scripturii este unitară în totalitatea ei cu privire la faptul că, cel ce până în momentul morții a fost un suflet viu în carne și în oase, din momentul morții nu mai este nimic, țărâna se întoarce în țărână, suflarea sau energia de viață se întoarce la Cel care la început a pus-o în om... restul, ceea ce a mai fost parte din om – sufletul și duhul – nu mai sunt; s-au evaporat. Tot ce rămâne e „informația” care la înviere va fi pusă într-un trup nou, așa cum Omul Purpuriu a înviat într-un trup nou: „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este.”

Arătarea despre care se referă Pavel aici este revenirea Celui Purpuriu pe norii cerului, când „se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci, cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.” „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”

„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie [Sion] al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.’” „Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: ‘Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu.’” „El le-a răspuns: ‘Cel ce seamănă sămânța bună este Fiul omului. Țarina este lumea; sămânța bună sunt fiii Împărăției [cei roz]; neghina sunt fiii celui rău [cei gri]. Vrăjmașul care a semănat-o este diavolul [ex-Lucifer]; secerișul este sfârșitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului.” „El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii... Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică.”

Despărțirea oilor de capre, despărțirea grâului de neghină are loc la sfârșitul veacului, cu ocazia învierii, atunci se va da răsplata, nu în momentul morții cum „creștinismul” susține, la înviere unii vor merge în viața veșnică, în Sion spre a sărbătorii Sărbătoarea Reînnoirii, în timp ce alți, împreună cu ex-heruvimul și ex-heruvimii săi, își vor primi răsplata.

Oricine susține că la moarte grâul este despărțit de neghină și oile de capre, este un mincinos; oricine spune că ar fi vreo răsplată înainte de înviere este un mincinos și adevărul nu este în el; Scripturile spun că la moarte omul intră într-o stare de somn, de inconștiență, fără gânduri, vise sau acțiuni... să fie clar! Șarpele a mințit când a zis: „Hotărât că nu veți muri!”

Minciuna „Hotărât că nu veți muri!” stă la baza întregii închinări contrafăcute puse de zei în „creștinism” (mama), și, indirect, în „islam” – o extindere (fiica!) a „Babilonului”. Pe „Hotărât că nu veți muri!” se bazează cultul icoanelor și toată idolatria de origine păgână din „creștinism”. Oamenii sunt mințiți că „sfinții” mijlocesc pentru ei, inclusiv Maria ar mijlocii la Fiul ei pentru om. E o minciună! Toți sfinții, inclusiv Maria, sunt în mormânt! Niciunul nu e în Cer, pentru că nimeni nu-și ia răsplata înainte de înviere, înainte de „Ziua aceea”, înainte de „sfârșitul veacului”.

Minciuna „Hotărât că nu veți muri!” a permis zeilor din „creștinism” să jongleze cu „sufletele” (inexistente!) ale oamenilor din iad în purgatoriu, din purgatoriu în „Rai” sau „Paradis”. Pe bani serioși „Roma” s-a jucat cu „sufletele” oamenilor, prestând cea mai costisitoare magie (circ).

Dacă pe dreptate cineva ar fi trebuit să ardă pe rug pentru vrăjitorie atunci „Roma” ar fi trebui să fie ce-a dintâi, și când mă refer la „Roma” mă refer la întregul „creștinism” fie el de răsărit sau de apus, fie el tradițional sau mega-reformat. Toți îmbată lumea cu minciuna „Hotărât că nu veți muri!” Toți își trimit la înmormântare enoriașii (sau „martirii”) decedați în „Paradis”: unii pentru bani, alți doar pentru a-și menține reputația de-a fi păstori în turma Celui Viu.

Toată închinarea la moaște, la sfinții din icoane și la statuetele care dansează paralizate și mute în bisericile „creștine” are la bază minciuna „Hotărât că nu veți muri!” Lumânări și indulgențe, pomeni și pelerinaje; totul bine construit prin scenariu de mii de ani și regizat după ultimele tendințe ale modei în lumea spirituală. Nu există nici măcar în păgânătate – între toți zeii și idolii ei – o vinovăție atât de mare cum zace asupra zeilor din „creștinism”. Ei, păgânii, n-au avut Scripturi, ei chiar pot spune că doar atât au moștenit, dar voi, zeii din „creștinism”, n-aveți nicio scuză. Pe cât de clare sunt Scripturile, pe atât de mult le-ați mototolit, mânjit și profanat cu interpretările inventate de buzunar, de cont, de interese; de jaf și de hoție.

În „creștinism” se regăsesc din punct de vedere spiritual toate cele Zece Porunci încălcate, una n-a rămas neatinsă, necălcată în picioare mizerabile cu multă „pasiune”, cu multă nesimțire și josnicie. Le luăm pe rând.

Prima poruncă: „Eu-Sunt Cel-ce-Este Iubirea ta (/Α\)... să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Porunca e clar monoteistă (/Α\). Căci Unul (/Α\) singur a scos din țara Egiptului.

Ce-a făcut „creștinismul”? Pentru că nu a știut cum să rezolve dilema „Unul singur” (/Α\) cu Cei Trei (ΑΑΑ), a inventat o teologie prin care a încercat să convingă omul că Trei (ΑΑΑ) de fapt e Unul (A) „în esență și acțiuni”, și că această Unitate are la bază faptul că Unul derivă din Celălalt, iar Celălalt din Altul; un fel de tren in care fiecare e și locomotivă și vagon, în același timp; un singur tren, din trei compartimente precum trei degete ale aceleași palme. Așa „închinarea la Trei este de fapt închinarea la Unul”, însă, în realitate, oricum o spui, este „poli-Teism”! Niciodată trei nu-i unu! Nu poate fi... nu în închinare!

Deși teoretic se spune că e închinarea adusă numai Unuia (Α), în realitate e o închinare la Trei egali (ΑΑΑ): botez în Numele la Trei (ΑΑΑ), cruce făcută în Numele la Trei (ΑΑΑ), rugăciune făcută în Numele la Trei (ΑΑΑ). E o închinare politeistă (ΑΑΑ), oricât de mult s-ar argumenta teologic că ar fi monoteistă; evreii și musulmanii au dreptate în acuzațiile de politeism la adresa „creștinismului”.

Pe de altă parte „creștinii” s-au închinat greșit; n-au identificat corect Persoana, Subiectul închinării, pe Cel-ce-Este Iubirea care guverna pe Pământ în perioada mandatului lor de a fi lumină în lume. Ei sau închinat în general la Cel-ce-Era (Cel Albastru), și nu Celui-ce-Este (Cel Cărămiziu), ca și cum o împărăție i-ar aduce în continuare toate onorurile împăratului detronat (înmormântat), și nu celui aflat în funcție, căci acum două mii de ani, cu ocazia Cincizecimii, guvernarea Pământului a fost preluată de Cel Cărămiziu ca Cel-ce-Este Iubirea (/Α\), în locul Celui Albastru!

Da, Israel s-a închinat corect (când nu derapa în idolatrie), s-a închinat Celui Purpuriu; Omul Purpuriu și apropiații Săi, s-au închinat corect Tatălui, Celui Albastru. Când a venit Cel Cărămiziu la guvernare, evreii au continuat să își imagineze că se închină Celui Purpuriu, iar „creștinii” s-au rătăcit cu totul, s-au închinat Celui Albastru, Celui Purpuriu și un pic la urmă Celui Cărămiziu, dar greșit, s-au închinat unei „Grămezi”, pe sistem politeist.

În toată această perioadă – creștină – Singurul (Iubirea) (/Α\) care trebuia să primească închinare trebuia să fie Cel Cărămiziu, singurul Guvernator la care se raportează Pământul. N-a zis Omul Purpuriu: „Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Cel Cărămiziu nu va veni la voi, dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.”?

„Spunea cuvintele acestea despre Cel Cărămiziu, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Cel Cărămiziu încă nu fusese dat (trimis), fiindcă Cel Purpuriu nu fusese încă proslăvit.” „Și Eu voi ruga pe Cel Albastru, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume pe Cel Cărămiziu, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște, dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi.” „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Cel Albastru, adică Cel Cărămiziu [Adevărul], care purcede [precedă pe] de la Cel Albastru, El va mărturisi despre Mine.” „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata... Când va veni Mângâietorul, Cel Cărămiziu [Adevărul], are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. Tot ce are Cel Albastru este al Meu, de aceea am zis că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.”

Așa cum de la început a fost peste Univers o unică guvernare a Celui-ce-Este (/Α\) și doar atât, așa va fi întotdeauna. Un timp Cel-ce-Este (/Α\) era Cel Purpuriu, apoi era Cel Albastru, apoi Cel Cărămiziu. Niciodată Doi sau Trei în același timp. Chiar și în creștinism a fost o oarecare confuzie pe subiectul acesta. Contextul acelui moment a obligat oarecum ca lucrurile să fie confuze pentru acel timp. Erau oricum condamnați de evrei și de lume. Creștinii au continuat să se închine Tatălui, Celui Albastru... au ținut la monoteism însă toată închinarea au focusat-o asupra Tatălui Omului Purpuriu. Până la urmă Iubirea a înțeles confuzia și nu Și-a dat interesul să corecteze modul de închinare... ar fi fost prea mult pentru acea generație. „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie și să așeze din nou toate lucrurile.”

Problema Iubirii nu este că „creștinii” s-au închinat Altuia, pentru că însăși mijlocirea Omului Purpuriu înaintea Celui Albastru avea menirea de a corecta greșelile; problema a fost politeismul și nu atât de mult în privința Celor Trei, cât cu privire la închinarea de tip păgân, cu idoli și icoane, care s-a strecurat în „creștinism”.

Așa ajungem la porunca a doua, care interzice orice fel de închinare la orice fel de formă de a pune înainte imagini cu personaje din cer, de pe pământ sau în apele mai jos decât pământul. Or „creștinismul” este plin până la refuz cu astfel de imagini cărora „creștinii” li se închină. Cum intri într-o biserică „creștină” ești întâmpinat de fețe de „sfinți” pe pereți, pe sticlă, pe tablouri, pe statui.

Teologia „creștină” argumentează că de fapt închinarea nu se focalizează asupra imaginilor în sine, ci asupra personajelor „sfinte” pe care le reprezintă și care ar fi în Cer. Zeii ăștia! Cât de inventivi au fost! Chiar se zice că aceste imagini „nevinovate” la început au avut rol didactic; adică a fost mult mai în interesul bisericii să conducă pe om la idolatrie, decât să-l învețe carte, căci omul citind Scripturile ar fi înțeles cât de gravă e treaba asta.

Pe vremea prorocilor, din închinarea asta „nevinovată” la imagini se murea! Era vină de pedeapsă capitală! Trebuia să ai mult curaj să pupi o icoană sau o statuie, fie și cu „Moise” pe ea sau „Maria”.

Ce fac zeii în bisericile „creștine” e mai grav decât ce se întâmplă în păgânism! Treaba asta cu icoane, statui, vitralii, sculpturi, picturi și ce-o mai fi, să înțeleagă tot omul, este idolatrie! Este călcarea poruncii a doua! Pedeapsa pentru așa ceva e moartea; moartea din belșug: moartea veșnică! Oricine susține altceva este un mincinos, un antihrist, un fiu al demonilor flămânzi după închinare... să fie clar!

Așa am ajuns la porunca a treia. „Să nu iei în deșert Numele Celui-ce-Este, Iubirii tale.” O, cum se ia Numele Celui-ce-Este în context nepotrivit în „creștinism” nu se ia nicăieri. Cum la fiecare scuipătură se pomenește Numele Sfânt printre „creștini” nu se întâmplă treaba asta în nicio altă religie cu dumnezeii lor. Nu iese „creștinul” bine din biserică, și, în crâșmă, îi pomenește (sau nu) pe toți sfinții cunoscuți de el sau de familie, începând cu Omul Purpuriu.

Cât de ușor se pronunță „Doamne!”, oriunde... în pat, la cumpărături, pe stadion, în filme care mai de care mai „creștine”. E un fel de „Nu te vom uita niciodată”... oriunde, oricând, oricum. Serios? Câtă inconștiență! Mai bine nu învățai să vorbești!

Nu avem nici cea mai mică idee cu câtă reverență și în ce contexte sfinte rostesc îngerii Numele Celui Sfânt. Probabil ușurătatea în rostirea Numelui Iubirii vine tot din exemplul zeilor care imediat după ce-au părăsit locul „sfânt” trec în alt registru, în altă gamă, pe alte lungimi de undă; cu alte expresii, și cu alte nume în fapte și cuvinte, nume de ex-heruvimi.

Porunca spune clar: „Căci Cel-ce-Este nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.”, adică pe cel care indiferent de context se „laudă” cu „Doamne! Doamne!” al lui. Oricine nu se abține și nu-și mușcă limba mai degrabă decât a rosti aiurea Numele Cel unic, va muri; va muri definitiv! E Prea-Sfânt acest Nume de a fi rostit oricum, de oricine... taci, e mai bine! Clar să fie!

Am ajuns din nou și la porunca a patra. Poți să mă întrebi: nu s-a desființat? Nu s-a desființat! Legea Iubirii nu poate fi desființată! Mai repede faci un Univers nou, decât să desființezi Legea Iubirii, iar Sabatul stă atât la baza ei, cât și la baza întregului Univers.

Pe subiectul ăsta „creștinii” au și probleme cu ura. Nu doar că țin o zi fără importanță în Univers, dar unii chiar au ură față de Sabat, adevărata „zi a Domnului”. Au încercat ei să argumenteze că „ziua Domnului e duminica pentru că e ziua învierii”. Și ce dacă-i ziua învierii? Însăși învierea a fost un act, o lucrare în sine, precum și moartea – actul de a-Și da viața; apoi S-a odihnit trei zile, acoperind în odihna Lui Sabatul, atât cel ceremonial al sărbătorii, cât și cel săptămânal al zilei a șaptea.

Omul Purpuriu a sanctificat Sabatul prin însăși moartea, odihna și învierea Lui. Într-un sens atemporal sfințirea Sabatului la creațiune și-a avut esența puterii în însăși odihna din mormânt. „Sfințiți Sabatele Mele... ca să știți că Eu sunt Cel-ce-Este Iubirea voastră... că Eu sunt Cel-ce-Este, Cel care vă sfințesc” are legătură cu odihna din mormânt. Sfințirea tuturor vine de acolo: din moarte, odihnă și înviere. Treaba asta e ca un buchet de trei flori și nu ai voie să îți alegi tu floarea pe care s-o miroși. Nu! Miroși floarea pe care Iubirea ți-o pune înainte. Nu alegi după capul tău nici miercurea (când a murit), nici duminica (când a înviat); alegi Sabatul cerut de El.

Pe subiectul ăsta „creștinismul” e în probleme... probleme mari. Când Iubirea cere închinare în ziua a șaptea, cine ești tu zeule sau tu „creștine” să te închini în altă zi? Și cui te închini? Când Iubirea vine doar în Sabat la întâlnire cu tine, cu cine te întâlnești tu o zi mai târziu? Cu Iubirea? În imaginația ta! Omule, când Iubirea din veșnicii doar în Sabat vine la întâlnire, poți să fi și „Papă”, Iubirea se va ține de obiceiul ei, contrar imaginației tale: „A venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă.”

Creștinii au știut aceasta, și au ținut cont, din obiceiul Iubirii, și-au făcut obiceiul lor: „Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.”

Scripturile ne prezintă clar că între Omul Purpuriu și „creștinism” există un conflict de obicei cu privire la ziua închinării: Cel-ce-Este are obiceiul să se prezinte la întâlnirea închinării în Sabat, în timp ce „creștinismul” n-are acest obicei. Diferența se vede și între creștinii autentici, cum ar fi Pavel, și „creștinismul” din ziua de azi.

Nu există niciun argument pentru ținerea altei zile decât Sabatul, doar dacă vrei neapărat să mori. E doar alegerea ta. Legea Iubirii îți respectă liberul arbitru; dar dacă alegi așa, lasă-i pe ceilalți în pace, să aleagă Sabatul dacă vor; nu învăța minciuni pe cei mici în cele spirituale; abțină-te! Dacă vrei să mori, mori de unul singur, dar lasă-i ce pe cei ce vor viața, lasă-i în pace!

Sabatul este singura zi în care Iubirea dă omului întâlnire pentru a-l sfinții! Nu există altă zi pentru sfințire, pentru închinare la Iubire; să fie clar! Oricine învață altceva e un mincinos... va muri! Definitiv!

Am ajuns la porunca a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” Poate te întrebi: cum poate „creștinismul” să încalce această poruncă? A încălcat-o din abundență!

Îți explic. Nu zic Scripturile: „Uitați-vă la părintele vostru Avraam și spre Sara, care v-a născut, căci l-am chemat când era numai el singur, l-am binecuvântat și înmulțit.”? Nu zic „creștinii” că ei sunt fiii lui Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, și că sunt un altoi în Avraam? Nu se fac ei fii și fiice ale lui Avraam și ale soției lui, Sara? Și totuși de-a lungul secolelor cât dispreț n-au manifestat „creștinii” față de evrei, și implicit față de tatăl și de mama lor, primii evrei.

Nu intră „creștinismul” prin atitudinea și acțiunile antisemite în conflict cu porunca de a-și cinsti părinții? Scripturile spun clar care sunt consecințele încălcării acestei porunci a cărei făgăduință era „ca să ți se lungească zilele [în Paradis]”, „ca să ai zile multe și să fii fericit [în Paradis]”; iar consecințele necinstirii părinților, erau, în schimb: „să fie pedepsit negreșit cu moartea”, „blestemat să fie cel ce va nesocoti pe tatăl său și pe mama sa!”, „i se va stinge lumina în mijlocul întunericului [unde va fi „plânsul și scrâșnirea dinților”].”

Lucrurile nu au stat întotdeauna cum stau în momentul de față în ceea ce privește atitudinea antisemită, în care „cei ai lui Avraam” nu doar că au uitat de Sabat („adu-ți aminte!”), dar au uitat și de părintele Avraam ai cărui fii spun „creștinii” că sunt, căci, la început, după Cincizecime, creștinismul a pornit cu respect și cinste față de părinții săi spirituali. Pavel, apostolul neamurilor, în scrierile lui scria neamurilor: „a lepădat Cel-ce-Este pe poporul Său? Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin”, „sunt ei evrei? Și eu sunt! Sunt ei israeliți? Și eu sunt! Sunt ei sămânță a lui Avraam? Și eu sunt!”; „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire”, „căci făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință”, „de acea înțelegeți și voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință”; „nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor” El „a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ‘Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.’”, „și dacă sunteți ai Omului Purpuriu, sunteți ‘sămânța’ lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.”

„Creștinismul”, cum am spus mai sus, a uitat de unde a pornit, și, pe parcursul istoriei, până în ziua de azi, a întors spatele părintelui său, Avraam, și fiilor săi, evreii, cei născuți prin sânge din Avraam. Toți evreii au în pânza sufletului lor fire de culoare de Avraam, Isaac și Iacov; creștinii au doar firul spiritual al Omului Purpuriu, un fir de împrumut din firele sufletului Său, care, mai înainte să fim noi, i-a iubit pe ai Săi Avraam, Isaac și Iacov.

Pe de altă parte, acest împrumut de fir spiritual în care se regăsește Avraam (cel din care Fiul ni S-a născut) este condiționat de credință și ascultare. Nu orice „creștin” este un fiu de Avraam, ci doar cel care manifestă credință, însă manifestarea autentică a acestei credințe nu va duce niciodată la încălcarea vreuneia dintre porunci, deci nici (sau mai ales) la călcarea poruncii a cincea (prima orientată către om).

De unde vine avertizarea: să i se lungească sau nu zilele, să fie sau nu fericit, să fie sau nu blestemat, să aibă sau nu lumină în întuneric? Zilele, fericirea, binecuvântarea și lumina au de-a face cu omul pe un plan temporar și spațial, ca în vechime. Dacă pentru evreu a fost vorba de o țară, pentru creștin e vorba de o perioadă, perioada de timp peste istorie a celor șapte Biserici: „Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea.” Zilele „creștinismului” s-ar fi putut întinde și dincolo de Laodicea, momentul actual al istoriei „creștinismului”, dar pentru că Laodicea n-a reușit să se pocăiască la vreme, momentul ei istoric va fi întrerupt brusc.

Așa cum Cincizecimea a deschis drumul mântuirii către neamuri, tot așa repetarea Cincizecimii va repune importanța lui Israel în prim-planul lumii. „Creștinismul”, devenit Babilon va fi vărsat din gura Mijlocitorului Purpuriu. Prea mult a bătut Acesta la ușa închisă a „creștinismului” rătăcit în formele sale lipsite de viață; prea mult s-a adâncit „creștinismul” în orbirea lui, prea mult s-a sărăcit de bogăția lui inițială; prea gol și plin de murdărie necurată a ajuns!

Aici trebuie subliniat ceva: în momentul în care Omul Purpuriu S-a dus în Cetate, cu puțin timp înainte de Cincizecime, El, îmbrăcat în haine stropite cu sânge, cu sângele Său de Miel răscumpărător, S-a dus Sus pentru a fi Mare Preot sau Mijlocitor înaintea Scaunului de Har al Celui Albastru. El nu S-a dus însă pentru a mijlocii etern, nu(!), cum cred unii! În Planul de Salvare a fost stipulat momentul în care Mijlocitorul Purpuriu avea să se îmbrace în haine de Judecător, tot înmuiate în sânge, căci în aceasta constă judecata: sângele vărsat... pentru unii, degeaba!

Acest „degeaba” schimbă în dreptul celor gri (mulți dintre ei „creștini”) raportarea la sângele vărsat: pentru ei Mielul sacrificat în vederea ispășirii devine Mielul cel jefuit și junghiat de hoți și nerecunoscători. Așa, „Sfeșnicul din mijlocul celor șapte Biserici” devine și Mielul cel jefuit de sânge, și Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina Împărăției eterne a lui David, Leu ce avea, prin repetarea Cincizecimii, să verse cu răcnet „creștinismul” din gura Lui, moment de îmbrățișare a fiului rătăcitor primit din nou în Casă (la nuntă), Israel, ocazie care, în relație cu Pământul, avea să marcheze schimbarea guvernării Celui-ce-Este de pe Cel Cărămiziu pe Cel Purpuriu, Judecătorul, Mielul junghiat și jefuit, când pe Pământ, ca expresie a judecății Sale, cei patru cai – alb, roșu, negru, galben – vor primi dreptul la a-I exprima judecata (răzbunarea), o judecată (răzbunare) încununată de însăși venirea Sa pe norii cerului împreună cu toți îngerii Oștirii, „căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”... mânia Mielului și-a Tronului cel Purpuriu.

„Să nu ucizi!”, porunca a șasea... Tată!... doar îngerii cunosc cu adevărat numărul celor uciși în numele „creștinătății”, ca și cum Iubirea ar fi responsabilizat zeii să fie justițiari în locul Celui-ce-Este pe Pământ. Câte cruciade, câtă tortură, ruguri de foc, inchiziție, iezuitism, pedofilie, crime și masacre... adevărate genocide. Triburi întregi ale Europei rase de pe Pământ, doar pentru că aveau o altfel de închinare. O relatare dintre Cain și Abel retrăită în istorie la proporții colosale. Anatemizări între apus și răsărit, seceriș de sânge peste evrei și neconvertiți la creștinism. Populații întregi ascunse de moarte sub pământ prin violență, abuz și ferocitate diabolică. Mai mult rău au făcut „creștinii” locurilor sfinte decât oricare alte adunături de oameni. Atâta râvnă și sete după sângele așa numiților „eretici” nu s-a văzut în rândul niciunei altei „națiuni” cum s-a văzut în „creștinătate”. Ce poruncă: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”?, sau: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” când „creștinismul” în sine a fost activ în a prigoni (ucide).

Evul Mediu a fost cea mai întunecată perioadă a umanității, nazismul a fost copil mic în atrocitățile lui pe lângă ce-a făcut „Roma creștină”, și încă mai face, prin otrava pe care nici măcar gratis n-o dă lumii întregi prin învățăturile și influența ei demonică și de moarte. Și nu am ajuns decât la porunca a șasea.

„Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că oricine va strica una [a patra sau a doua?] din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic [nevăzut] în Împărăția Cerurilor.” „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.’ Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele [aproapele] său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui [aproapelui] său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule!’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din acești micuți care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării.” „Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare și a zis: ‘Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare [tot Pământul!], și nu va mai fi găsit!’”

Am ajuns la porunca a șaptea: „Să nu preacurvești.” Cineva ar putea spune că „creștinismul” nu poate fi acuzat de preacurvie. Sigur? Nu prea cred! Când Unul singur este Cel-ce-Este, și când El a poruncit „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.”, El a mai zis: „căci Eu, Cel-ce-Este Iubirea ta, sunt o Iubire geloasă.”

În ochii Săi icoanele sunt „pornografie” și statuile le găsește a fi „prostituție”. Întotdeauna S-a considerat soțul de drept al închinătorilor Săi, și fiecare abatere spre idolatrie El a considerat-o preacurvie. Or „creștinismul” nu doar că creat contextul acestei situații ușuratice, dar a și încurajat-o. Acesta este unul dintre motivele pentru care Se va ridica să judece popoarele vinovate de preacurvie în relație cu „Roma”, cu Babilonul. „Apoi unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: ‘Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari’” – „Apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi.” – „‘Cu ea au curvit împărații pământului și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul [minciunilor] curviei ei [cu ex-heruvimii și împărații lumii]!’”

„Tocmai pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Cel-ce-Este Iubirea, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului, care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea [„Roma”], când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: ‘Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!’” „Dați de știre printre neamuri, dați de veste și înălțați un steag! Vestiți, n-ascundeți nimic! Spuneți: ‘Babilonul este luat!... Idolii lui sunt acoperiți de rușine, idolii lui sunt sfărâmați!’... În zilele acelea, în vremurile acelea copiii lui Israel și copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând și vor căuta pe Cel-ce-Este Iubirea lor. Vor întreba de drumul Sionului, își vor întoarce privirile spre el și vor zice: ‘Veniți să ne alipim de Cel-ce-Este printr-un legământ veșnic, care să nu fie uitat niciodată!’”

Babilonul se îndreaptă spre cădere... judecata vine către el... va fi judecat pentru că s-a dedat la curvie și că împreună cu el a dus toate națiunile pământului în căderea lui, spre nimicire. Ăsta este adevărul; Babilonul e „Roma”, e „creștinismul” căzut în călcări repetate de porunci, călcări flagrante ale Legii Iubirii. Să fie clar! „Cine duce pe alții în robie [robia minciunii și uciderilor] va merge și el în robie. Cine ucide cu sabia [torturii] trebuie să fie ucis cu sabie [Cuvânt].”

Porunca a opta: „Să nu furi!” Ce-a furat „creștinismul”, „Roma”, Babilonul? I-a furat pe oameni de la adevărata închinare. Le-a furat șansa la odihna Sabatului. Le-a furat mântuirea. Le-a furat banii și viața prin indulgențe, prin cerința faptelor, prin minciuni cu privire la o a doua șansă: șansa de după moarte. Prin preoția inventată s-a interpus între om și adevăratul Mijlocitor, Căruia i-a furat „necurmata”. „S-a înălțat până la oștirea Cerurilor... S-a înălțat până la căpetenia oștirii [Marele Preot Purpuriu], i-a smuls jertfa necurmată [serviciul zilnic] și i-a surpat locul locașului său celui sfânt.”

Da, „creștinismul” I-a smuls jertfa necurmată Celui ce prezenta sângele Său înaintea Tronului de har. „Creștinismul” a mințit cu nerușinare că mântuirea se realizează prin fapte, prin donații, prin sacrificii, prin automutilare, prin post, castitate și monarhie... când de fapt mântuirea s-a realizat prin moartea Mielului, moartea Singurului Fiu al Tatălui.

„Fiindcă atât de mult a iubit Cel-ce-Este lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl, și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor. Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Într-adevăr Unul singur este Mântuitorul tuturor, prin moartea Unuia viața s-a răspândit în întreg Universul, El a plătit prețul vinei noastre a tuturor, prin rănile Lui suntem mântuiți, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. Nimeni nu va ajunge în Cer prin propriile merite, sau prin eforturi personale. Mântuirea este un cadou din Cer, așa cum a fost mana și apa în pustie. Mântuirea este darul Iubirii oferit prin credință... orice altă cale e o minciună... și orice zeu care învață altceva este un mincinos și adevărul nu este în el! Să fie foarte clar! Mântuirea este cadoul Iubirii cumpărat cu prețul infinit al sângelui Melului care a fost sacrificat pe crucea de la margine de Ierusalim! „Mântuirea vine de la evrei.” „Mântuirea vine de la Cel-ce-Este.” Mântuirea a venit prin Omul Purpuriu.

Porunca a noua spune clar: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.” A încălcat „creștinismul” și porunca aceasta?

E doar suficient să recitești un pic mai sus și vei revedea că la fiecare poruncă „creștinismul” a inventat o minciună, o scuză pentru a o încălca, cum din rătăcirea lor, zeii s-au făcut ghizi ai oamenilor spre a-i duce la pieire deși sloganul lor este că „împreună vom ajunge în Paradis”. E o minciună! Sunt călăuze oarbe care trag după ele, prin minciuna lor, toată omenirea spre abis și foc, spre focul pregătit pentru ex-heruvimi.

Ei de la început s-au asociat cu marele mincinos și acuzatorul travestit, mincinosul îmbrăcat în haine de binevoitor. „Păziți-vă de proroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori.” „Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.” „Cine zice: ‘Îl cunosc’ și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el.” „Dacă zice cineva: ‘Eu iubesc pe Cel-ce-Este’ și urăște pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Cel-ce-Este, pe care nu-L vede?” „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.”

Porunca se referă și la mărturia mincinoasă, la condamnări pe bază de vinovăție susținută cu martori falși. Câți n-au fost jefuiți, torturați și omorâți pe baza unor mărturii mincinoase? Câte crime nu s-au comis pe baza înșelăciunii unor martori mincinoși? „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în Ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”

Ultima poruncă, a zecea: „Să nu poftești nevasta aproapelui tău; să nu poftești casa aproapelui tău, nici ogorul lui... nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” A poftit „creștinismul” în relație cu Cel-ce-Este ceva din cea ce Iubirea dăduse lui Israel, aproapele (fratele) creștinismului? Vai cât!

Să nu uităm un lucru, Cel-ce-Este întotdeauna S-a raportat la poporul Său ca fiind mireasa Lui. Deși această mireasă deseori a fost mustrată pentru necurăția ei și pentru derapajele ei în idolatrie, Cel-ce-Este întotdeauna S-a raportat la Israel ca fiind mireasa Lui. Nu putem spune că „creștinismul” I-a poftit mireasa Celui-ce-Este, iar ei i-a poftit numele, statutul, poziția, iubirea pe care Cel-ce-Este le pusese deoparte pentru prima Sa iubire (eternă)?

„Creștinismul” a ajuns până acolo să se considere „Israelul spiritual” ca și cum moștenitorii purpurii dispăruseră de pe fața Pământului... Iubiții mei frați (în Adam și Noe), am o veste proastă! Nu doar că există Israelul fizic, dar există și israelul invizibil, care niciodată n-a trecut prin Marea Roșie, nu a fost la Sinai cu plecăciuni înaintea vițelului de aur, n-a primit Legea, n-a mâncat nici mană, n-a avut nici păstor, nici împărat; Iubirea prin contractul purpuriu le este datoare, Iubirea mai are o demonstrație de făcut prin ei, „Și veți vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește Celui-ce-Este și cel ce nu-I slujește.” „‘Ei vor fi ai Mei – zice Cel-ce-Este – Îmi vor fi o comoară deosebită în Ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său care-i slujește.”

„De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lui, lumina soarelui și izbăvirea lui, ca o făclie care s-aprinde. Atunci neamurile vor vedea mântuirea ta și toți împărații, slava ta și-ți vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Celui-ce-Este. Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Celui-ce-Este, o legătură împărătească în mâna Iubirii tale. Nu te vor mai numi ‘Părăsită’, și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi ‘Plăcerea Mea este în ea’ și țara ta o vor numi Măritată, căci Cel-ce-Este Își pune plăcerea în tine și țara ta se va mărita iarăși. Cum se unește un tânăr cu o fecioară, așa se vor uni fiii tăi cu tine și, cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Iubirea ta de tine.”

Dar „creștinismul” nu s-a oprit doar la a încerca să se strecoare în patul care nu era pus deoparte pentru el... nu! „Creștinismul” a mers mai departe revendicând Cetatea prea-iubită ca și cum i s-ar cuveni. Pe ce drept? Ce să caute „creștinismul” în Ierusalim? Ar putea revendica Roma, Constantinopolul sau Wittenbergul, dar în niciun caz Ierusalimul. Nu există nimic ce să lege „creștinismul” de Ierusalim. Nu scrie nicăieri că Omul Purpuriu ar fi lăsat Ierusalimul moștenire creștinismului, cu atât mai puțin Babilonului!

„Creștinii” nu înțeleg că Omul Purpuriu a fost, este și va fi pentru totdeauna Cel Purpuriu, Cel care l-a ales pe Avraam și i-a promis Țara Canaan ca moștenire veșnică pentru cei cu contract purpuriu. Contractul albastru, în care sunt invitați toți oamenii – indiferent de națiune – la mântuire, nu conține în el vinderea Ierusalimului sau Țării Canaan. Contractul albastru nu prevede Ierusalimul, Cetatea aleasă de Cel Purpuriu. Acesta este unul dintre motivele pentru care Cel-ce-Este Iubirea lui Israel va chema toate neamurile la judecată în Ierusalim. „Creștinismul” s-a întins poftind o moștenire, un ogor, o casă care nu i se cuvenea... casa, ogorul, moștenirea „aproapelui” său, moștenirea „primului ales”, „primului născut”, fiul contractului purpuriu.

„Căci iată că, în Zilele acelea și în vremurile acelea când voi aduce înapoi pe prinșii de război ai lui Iuda și ai Ierusalimului, voi strânge pe toate neamurile și le voi coborî în Valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru Israel, moștenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărțind între ele țara Mea.” „În Ziua aceea, Cel-ce-Este va lovi cu sabia Lui cea aspră... Babilonul... În Ziua aceea, cântați o cântare asupra viei celei mai alese (Israel): ‘Eu, Cel-ce-Este, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi și noapte, ca să n-o vatăme nimeni. N-am nicio mânie. Dar, dacă voi găsi mărăcini și spini, voi merge la luptă împotriva lor și-i voi arde pe toți, afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.’”

„Prorocie împotriva Babilonului... Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor! ‘Am dat poruncă sfintei Mele oștiri’, zice Cel-ce-Este, ‘am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.’ Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Cel-ce-Este Își cercetează oastea care va da lupta. Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Cel-ce-Este și uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul. Gemeți, căci Ziua Celui-ce-Este este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!”

„Căci Cel-ce-Este va avea milă de Iacov, va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei și se vor uni cu casa lui Iacov. Popoarele îi vor lua și-i vor aduce înapoi la locuința lor, și casa lui Israel îi va stăpâni în țara Celui-ce-Este, ca robi și roabe. Vor ține astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei și vor stăpâni peste asupritorii lor. Iar când îți va da Cel-ce-Este odihnă după ostenelile și frământările tale și după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului [ex-Lucifer] și vei zice: ‘Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Cel-ce-Este a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce, în mânia lui, supunea neamurile este prigonit fără cruțare. Tot pământul se bucură acum de odihnă și pace; izbucnesc oamenii în cântece de veselie.’”

Revenind la „Să nu poftești!”: “Să nu poftești bărbatul soției în casa în care ai fost primită drept musafir!” Nu degeaba în profeția escatologică Babilonul este înfățișat a fi desfrânata ce-a mare! Ea e o desfrânată pe două planuri: o dată că s-a băgat în patul altei femei, Mireasa Celui Purpuriu; iar, pe de altă parte, această desfrânată nu s-a mulțumit doar cu atât, ci imediat intrată în casă a început să ademenească pe împărații pământului cu vinul minciunilor ei, minciuni primite cadou de la cel ce în realitate a fost și este iubitul ei pe ascuns, ex-Lucifer.

Deși ea susține cu sunet de trâmbițe și cu „fum alb” că scaunul așezat sub vrăjitoria desfrânării ei – la masa cu spurcăciuni puse înaintea întregului Pământ – a fost așezat de către Petru, în realitate acțiunile ei scot în evidență la origine mai degrabă pe altul „grijuliu” în ai oferi un tron, unul care intrase ca un duh de trădare într-unul dintre cei doisprezece care la ultima cină au fost cu Omul Purpuriu; trădare scumpă, pentru niște bănuți strălucitori care i-au furat mințile și „dragostea dintâi”. Teoretic „dragostea dintâi”, căci în realitate Babilonul s-a născut narcisist, plin de gri, un gri al trădării primordiale, când Lucifer era „primul între heruvimi”, responsabil cu organizarea „liturghiei” din Cetate.

E adevărat că Pavel se referă la Biserică arătând-o a fi Mireasa Omului Purpuriu, însă la momentul acela Biserica era formată din creștini; atâta vreme cât Biserica a fost curată și neotrăvită de păgânism și tradiții care nu au nicio legătură cu Scripturile creștinismul se putea identifica cu iudaismul având în esență aceeași teologie, însă pe parcursul istoriei această Biserică și-a pierdut tot mai mult identitatea, transformându-se în „creștinism” așa încât din „slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană” a ajuns „un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.”

Strigătul din Cer, din Templul Cetății, care „în Ziua aceea” zice „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până în Cer și Iubirea Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: ‘Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă și nu voi ști ce este tânguirea!’ Tocmai pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Cel-ce-Este Iubirea, care a judecat-o, este tare.” este identic cu cel care zice „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta [Israel]; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor.” este identic cu „Ieșiți din Babilon, fugiți din mijlocul haldeenilor! Vestiți, trâmbițați cu glas de veselie, dați de știre până la capătul pământului, spuneți: ‘Cel-ce-Este a răscumpărat pe robul Său Iacov!’”

„Plecați, plecați, ieșiți din Babilon! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul lui! Curățiți-vă, cei ce purtați vasele [sfinte – inima fiecăruia] Celui-ce-Este! Nu ieșiți cu grabă, nu plecați în fugă, căci Cel-ce-Este vă va ieși înainte și Iubirea lui Israel vă va tăia calea!”

„Iată, robul Meu [moștenitorul cărămiziu] va propăși; se va sui, se va ridica, se va înălța foarte sus... pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea lui, împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.”

„În curând, cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă și nu va duce lipsă de pâine. Eu-Sunt Cel-ce-Este Iubirea ta, care stârnesc marea și fac să-i urle valurile și al cărui Nume este Cel-ce-Este. Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi și să întemeiez un pământ nou și să zic Sionului: ‘Tu ești poporul Meu!’”

„Trezește-te, trezește-te! Scoală-te, Ierusalime, care ai băut din mâna Celui-ce-Este potirul mâniei Lui, care ai băut, ai sorbit până în fund potirul amețelii!... Iată că îți iau din mână potirul amețelii, potirul mâniei Mele, ca să nu mai bei din el, și îl voi pune în mâna asupritorilor tăi, care îți ziceau: ‘Îndoaie-te, ca să trecem peste tine!’ Îți făceai atunci spinarea ca un pământ și ca o uliță pentru trecători... Trezește-te, trezește-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ți hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om netăiat împrejur [gri] sau necurat [α-substanțial]’. Scutură-ți țărâna de pe tine, scoală-te și șezi în capul oaselor, Ierusalime! Dezleagă-ți legăturile de la gât, fiică, roabă a Sionului! Căci așa vorbește Cel-ce-Este: ‘Fără plată ați fost vânduți și nu veți fi răscumpărați cu preț de argint.’... De aceea, poporul Meu va cunoaște Numele Meu, de aceea va ști, în Ziua aceea, că Eu [Răscumpărătorul însângerat] vorbesc și zic: ‘Iată-Mă!’”

„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea, picioarele celui ce zice Sionului: ‘Iubirea ta împărățește!’ Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalță glasul și strigă toți de veselie, căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Cel-ce-Este în Sion. Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Cel-ce-Este mângâie pe poporul Său și răscumpără Ierusalimul. Cel-ce-Este Își descoperă brațul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Iubirii noastre. Plecați, plecați, ieșiți din Babilon! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul lui!”

Deși în „creștinism” se susține că „creștinii” vor fi tainic răpiți din „marea strâmtorare” care va veni peste lume, ei se înșală amarnic, din contră vor simți din plin răzbunarea Celui-ce-Este pentru „întâiului Lui născut” dintre națiuni. Daniel este foarte clar în privința aceasta când zice: „În vremea aceea se va scula marele Voievod [Purpuriu] Miha-El, ocrotitorul copiilor poporului tău [Isra-El]; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău [Isra-El] va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte.”

Miha-El, cel menționat aici, e Cel care a ales Ierusalimul, Cel care în Avraam Și-a ales moștenitorii de contract purpuriu, Cel care a zis, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Ieremia zice: „Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Cel-ce-Este. El le va apăra pricina, ca să dea odihnă țării [Israel] și să facă pe locuitorii Babilonului să tremure.” În acest context S-a referit Cel Purpuriu la cei aleși prin cuvintele „Și dacă n-ar fi scurtat Cel-ce-Este zilele acelea, nimeni n-ar scăpa, dar le-a scurtat din pricina celor aleși.”

Cine sunt cei aleși? „Cum sunt priviți acum fiii Sionului, cei aleși și prețuiți ca aurul curat altădată.”, „Voi lăsa o seminție fiului tău, din pricina robului Meu David și din pricina Ierusalimului, pe care l-am ales.” „Ci Ierusalimul l-am ales, pentru ca în el să locuiască Numele Meu, și pe David l-am ales, ca să domnească peste poporul Meu Israel!” „Cel-ce-Este a zis Șarpelui: ‘Cel-ce-Este să te mustre! Cel-ce-Este să te mustre, El, care a ales Ierusalimul!’” „Așa vorbește Cel-ce-Este: ‘Dacă puteți să rupeți legământul Meu cu ziua și legământul Meu cu noaptea, așa încât ziua și noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe și legământul Meu cu robul Meu David, așa încât să nu mai aibă fii care să domnească pe scaunul lui de domnie, și legământul Meu cu leviții, preoții, care Îmi fac slujba. Ca oștirea cerurilor, care nu se poate număra, și ca nisipul mării, care nu se poate măsura, așa voi înmulți sămânța robului Meu David și pe leviții care-Mi slujesc.’”

Contextul în care Omul Purpuriu a rostit cuvintele prin care promitea protecția Sa de Ocrotitor al poporului Său e foarte clar și ușor de înțeles, nu e vorba de o răpire asemenea lui Ilie, ci mai degrabă de o protecție asemenea lui Noe când apele au căzut din cer, o protecție asemenea momentului în care Israel a trecut prin Marea Roșie, o protecție asemănătoare celor trei prieteni ai lui Daniel care nu au fost singuri în cuptorul încins, cum nici Daniel nu a fost lăsat să fie înghițit de lei; contextul e pensulat în cuvintele: „Se va întâmpla ca și cu un om plecat într-altă țară, care își lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui și poruncește portarului să vegheze.” „Portarul îi deschide și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate din staul [Babilon].”

„De aceea, și voi fiți gata; căci fiul Omului [Purpuriu] va veni în ceasul în care nu vă gândiți. Care este deci robul credincios și înțelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale.” „La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’”

Cine este portarul însărcinat să vegheze, însărcinat să-I deschidă? Cine este robul credincios pe care Împăratul l-a pus peste „aleșii Săi” să le dea hrana la vremea hotărâtă? Despre ce vreme hotărâtă este vorba? De ce i se promite acestui portar și rob credincios și înțelept întreaga avuție a Împăratului? De unde știe când să strige la miezul nopții: „Iată mirele!”? De ce nu face parte din rândul tuturor fecioarelor care au adormit? De ce pregătește el hrana din care la „vremea hotărâtă” („vremea potrivită”) trebuie să mănânce toți?

„De aceea, așa le vorbește Cel-ce-Este Iubirea: ‘Iată că voi judeca între oaia grasă [îngrășate cu „pâine și vin”] și oaia slabă [fără acces la Pâine și Apă]. Pentru că ați izbit cu coasta și cu umărul și ați împuns cu coarnele voastre toate oile slabe până le-ați izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele [cele slabe], ca să nu mai fie de jaf, și voi judeca între oaie și oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște, și anume pe robul Meu David; el le va paște, el va fi păstorul lor. Eu, Cel Purpuriu, voi fi Iubirea lor, și robul Meu David va fi voievod [moștenitor peste toată avuția] în mijlocul lor. Eu, Cel-ce-Este, am vorbit! Voi încheia cu ele un legământ de pace [contract cărămiziu] și voi îndepărta din țară toate fiarele sălbatice [rele și necurate]; ele vor locui în liniște în pustie și vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe ele și împrejurimile dealului Meu [Ierusalimul], o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme [duh vărsat], și aceasta va fi o ploaie binecuvântată [hrană potrivită]! Pomul de pe câmp își va da rodul și pământul își va da roadele. Ele vor fi liniștite în țara lor și vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este când voi rupe legăturile jugului lor și când le voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc.”

„Nu vor mai fi de jaf între neamuri, nu le vor mânca fiarele din țară, ci vor locui în liniște și nu le va mai tulbura nimeni. Le voi pune un răsad [odraslă] căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în țară și nu vor mai purta ocara neamurilor. Și vor ști astfel că Eu, Cel-ce-Este Iubirea lor, sunt cu ele și că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel’, zice Cel-ce-Este Cel Purpuriu. ‘Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu-Sunt Iubirea voastră’, zice Cel-ce-Este Iubirea.”

„Așa vorbește Cel-ce-Este Iubirea: ‘Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părțile și-i voi aduce înapoi în țara lor. Voi face din ei un singur neam în țară, pe munții lui Israel; toți vor avea un singur împărat și nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărțiți în două împărății. Nici nu se vor mai spurca prin idolii lor, cu urâciunile lor și cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit și-i voi curăți; ei vor fi poporul Meu și Eu voi fi Iubirea lor. Robul Meu David va fi împărat peste ei și toți vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele și le vor împlini. Vor locui iarăși în țara pe care am dat-o robului Meu Iacov și pe care au locuit-o și părinții voștri. Da, vor locui în ea ei, copiii lor și copiii copiilor lor pe vecie și robul Meu David va fi voievodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace [contract cărămiziu], care va fi un legământ veșnic cu ei; îi voi sădi și-i voi înmulți și voi pune Locașul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuința Mea va fi între ei; Eu voi fi Iubirea lor și ei vor fi poporul Meu. Și neamurile vor ști că Eu sunt Cel-ce-Este, care sfințește pe Israel, când Locașul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.’”

„Creștinii” s-au chinuit să pună rolul lui David în dreptul Omului Purpuriu, când Omul Purpuriu a zis clar că toată avuția Lui o va da „portarului”, „strigătului în miez de noapte”, robului său credincios și înțelept pus să vegheze în mijlocul „celor aleși”. Profeția psalmistului se suprapune cu intenția și planul Celui Purpuriu făcut pe baza contractului purpuriu, se suprapune exact pe profeția făcută de Solomon, ca și cum acesta recunoștea că nu despre el a fost vorba.

Citez din Solomon, apoi din Etan, Ezrahitul: „Cel-ce-Ești Purpuriu, dă judecățile Tale împăratului și dă dreptatea Ta fiului Împăratului! Și el va judeca pe poporul Tău cu dreptate și pe nenorociții Tăi cu nepărtinire. Munții vor aduce pace poporului și dealurile, de asemenea, ca urmare a dreptății Tale. El va face dreptate nenorociților poporului, va scăpa pe copiii săracului și va zdrobi pe asupritor. Așa că se vor teme de Tine cât va fi soarele și cât se va arăta luna, din neam în neam [din generație în generație]; va fi ca o ploaie [Cincizecime] care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede care udă câmpia. În Zilele lui va înflori cel neprihănit și va fi belșug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta și de la râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei își vor pleca genunchiul înaintea lui și vrăjmașii vor linge țărâna.”

„Atunci ai vorbit într-o vedenie preaiubitului Tău și ai zis: ‘Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tânăr; am găsit pe robul Meu David și l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt. Mâna Mea îl va sprijini și brațul Meu îl va întări. Vrăjmașul nu-l va prinde și cel rău nu-l va apăsa, ci voi zdrobi dinaintea lui pe potrivnicii lui și voi lovi pe cei ce-l urăsc. Credincioșia și bunătatea Mea vor fi cu el și tăria lui se va înălța prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea și în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: ‘Tu ești Tatăl meu, Iubirea mea și Stânca mântuirii mele!’ Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împărații pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea și legământul Meu îi va fi neclintit. Îi voi face veșnică sămânța și scaunul lui de domnie, ca zilele cerurilor. Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea și nu vor umbla după poruncile Mele, dacă vor călca orânduirile Mele și nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua și nelegiuirile cu lovituri, dar nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei și nu-Mi voi face credincioșia de minciună; nu-Mi voi călca legământul [atât contractul purpuriu, cât și cel cărămiziu] și nu voi schimba ce a ieșit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfințenia Mea: să mint Eu oare pe David? Sămânța lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie și ca martorul credincios din cer.’”

Același gând i-a fost rostit lui David de către Cel Purpuriu prin prorocul Natan: „Așa vorbește Iubirea: ‘Te-am luat de la pășune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toți vrăjmașii tăi dinaintea ta și ți-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, și l-am sădit ca să locuiască în el și să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte și ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ți-am dat odihnă izbăvindu-te de toți vrăjmașii tăi. Și Cel Purpuriu îți vestește că-ți va zidi o casă. Când ți se vor împlini zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica un urmaș după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi întări împărăția. El va zidi Numelui Meu o casă și voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui. Eu [Cel Purpuriu] îi voi fi Tată și el Îmi va fi fiu [moștenitorul cărămiziu]. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească și cu lovituri omenești; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui veșnic înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.’”... cuvinte care nu s-au împlinit în David, nici în Solomon... aveau să se împlinească la momentul potrivit... în Ziua aceea, Ziua Celui-ce-Vine ca Răzbunător și Judecător... Ziua căderii Babilonului.

„Cel Purpuriu Se scoală, vrăjmașii Lui se risipesc și potrivnicii Lui fug dinaintea Feței Lui. Cum se risipește fumul, așa-i risipești Tu; cum se topește ceara la foc, așa pier cei răi dinaintea Celui Purpuriu. Dar cei neprihăniți se bucură, saltă de bucurie înaintea Celui Purpuriu și nu mai pot de veselie. Cântați Celui Purpuriu, lăudați Numele Lui! Faceți drum Celui ce înaintează prin câmpii! Cel-ce-Este este Numele Lui: bucurați-vă înaintea Lui!”

„El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Cel Purpuriu, care locuiește în Locașul Lui cel Sfânt [din Cetate]. Iubirea dă o familie celor părăsiți, El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți; numai cei răzvrătiți locuiesc în locuri uscate [fără ploaie, fără duh, fără roz].”

„Ai dat o ploaie binefăcătoare [marea Cincizecime], Cel-ce-Ești, și ai întărit moștenirea Ta, sleită de puteri. Poporul Tău și-a așezat locuința în țara pe care, prin bunătatea Ta, Iubirea, o pregătiseși pentru cei nenorociți.”

„Un cuvânt spune Iubirea, și femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire; împărații oștirilor fug, fug, și cea care rămâne acasă împarte prada.”

„Când a împrăștiat Cel Atotputernic pe împărați în țară, parcă ‘ningea’ [ebr. „lepră”; cum Țara Iubirii va înflori într-o primăvară eternă, așa „zăpada” (cenușa) lipsei Iubirii se va așterne peste ținutul blestemat] în Țalmon [the northern region; ebr. „Muntele Magiei”; Babilon]. Munții Celui-ce-Este, munții Basanului, munți cu multe piscuri, munții Basanului, pentru ce munți cu multe piscuri purtați pizmă pe muntele pe care l-a ales Iubirea ca locaș împărătesc? Cu toate acestea, Cel-ce-Este va locui în el în veci.”

„Carele Celui-ce-Este se numără cu douăzecile de mii, cu mii și mii; Cel Purpuriu este în mijlocul lor, venind din Sinai [Templul Cetăți] în Locașul Său cel Sfânt [noul Eden/Sion; Ierusalim]. Te-ai suit pe înălțime, ai luat prinși de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiți [și răscumpărați] vor locui și ei lângă Cel-ce-Este Iubirea.”

„Binecuvântat să fie Cel Purpuriu, care zilnic ne poartă povara, Iubirea, mântuirea noastră! Cel Purpuriu este pentru noi Iubirea izbăvirilor și Cel-ce-Este Iubirea ne poate scăpa de moarte. Da, Cel Purpuriu va zdrobi capul vrăjmașilor Lui [Șarpele, ex-heruvimii și toți fiii (șerpișorii) concepuți cu desfrânata], creștetul capului celor ce trăiesc în păcat.”

„Iubirea zice: ‘Îi voi aduce înapoi... Ei văd intrarea Ta, Cel-ce-Ești, intrarea Iubirii mele, Împăratului meu, în Locașul cel Sfânt. În frunte merg cântăreții, apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul fetelor care sună din timpane. Binecuvântați pe Cel Purpuriu în adunări, binecuvântați pe Cel-ce-Este, cei ce vă coborâți din Israel!”

„Iată tânărul Beniamin [„fiul durerii”], care stăpânește peste ei, căpeteniile lui Iuda și ceata lor, căpeteniile lui Zabulon, căpeteniile lui Neftali. Iubirea ta te-a făcut puternic. Întărește, Cel-ce-Ești, ce ai făcut pentru noi în Templul Tău. Împărații Îți vor aduce daruri la Ierusalim. Înspăimântă fiara din trestii [Babilonul]... calcă în picioare pe cei ce își pun plăcerea în argint! Risipește popoarele cărora le place să se bată!”

„Cei mari vin din Egipt; Etiopia aleargă cu mâinile întinse spre Cel Purpuriu. Cântați Iubirii, împărățiile pământului, și lăudați pe Cel-ce-Este! Cântați Celui ce călărește pe cerurile cerurilor veșnice! Iată că se aude glasul Lui, glasul Lui cel puternic! Dați slavă Iubirii, a cărui măreție este peste Israel și a cărui putere este în ceruri! Ce înfricoșat ești, Iubirea noastră, din locașul Tău cel sfânt!”

„Iubirea lui Israel dă poporului Său tărie și mare putere. Binecuvântată să fie Iubirea!”